06:33

Când eram copil, mă trezeam cu noaptea-n cap doar când trebuia să plec din oraş: mare-munte-concediu, unde era de plecat cu ai mei. De două zile, mă trezesc brusc când nici nu s-a crăpat bine de ziuă şi nu mai pot adormi. Pisicile se miră, se opresc din tors; deschid fereastra către curtea din faţă în care am stat prea puţin astă-vară şi ascult păsările. Dacă prind şi un pic de soare, atunci e şi mai bine.
Nu ştiu care e motivul acestor treziri bruşte. Îl bănui, dar mi se pare prea simplu să fie doar atât. Nu mai sunt obosită, nu mai am de ce să ascund capul în perna mare, dormind peste măsură? Aerul din jur parcă s-a rarefiat, poate că până la sfârşitul acestei săptămâni voi desfiinţa ora 06:33 şi voi inventa alta nouă sau poate îmi voi aminti de cea din copilărie, "cinci şi şaptişpe", când ne trezeam cu toţii, copiii, ca să vedem răsăritul. Era ceva nou, ni se părea că eram oameni mari.

Aş vrea să îmi amintesc cum zâmbeam mai demult. Să-mi beau cafeaua, să scutur tăcerile şi să îmi petrec câteva clipe în parc, în fiecare zi, însemnând norii şi valurile şi lăsând oamenii să fie aşa cum sunt şi aşa cum vor fi până în cea din urmă zi a vieţii lor. Nu ne putem schimba unii pe alţii, dar putem, măcar, să fim îngăduitori cu slăbiciunile noastre. Să nu le creştem, căci ne vor ologi sufleteşte, dar nici să le omorâm. Cine ni le-a dăruit, a ştiut mai bine. Iar cine nu are slăbiciuni, nici nu poate să crească. Rămâne undeva "foarte sus" fără a fi, de fapt, acolo. Îi plac înălţimile, dar nu le poate cuceri.

Momentan, universul e cu susul în jos. Confuză, adormită, mă bucur de ora mea secretă şi încerc să nu mai simt că mă sufoc. Am trecut la exerciţii, cum spunea cineva. La exerciţiile de supravieţuire dincolo de imaginar.