oamenii şi ocupaţiile lor minunate

Deunăzi, colega mea de birou mi-a spus o chestie care m-a pus pe gânduri: "măi, de la o vreme încoace, de fiecare dată când zici că ai o veste bună, ne spui că încă una dintre prietenele tale aşteaptă un copil!!!". Aha, deci am devenit previzibilă, în entuziasmele mele.
Cum nu am prea multe prietene (căsătorite sau nu) care pot să rămână însărcinate, m-am hotărât în sinea mea să fiu atentă şi să mă emoţionez în faţa altor lucruri. De exemplu, cărţile, ca în vremea adolescenţei şi a studenţiei. Numai că, în drumul meu spre serviciu, preţ de trei staţii, pe un bulevard central şi cam prăfuit, nu există nici o librărie. Doar standuri de ziare, cu colecţia BPT. Chiar BPT. Cărţile devin şi ele neinteresante şi prăfuite. Nu le mai cumpără nimeni, de la o vreme. N-am ce veste bună să-i povestesc colegei.
Aşa că sunt mai atentă la drumul pe care-l străbat zi de zi, de trei luni încoace. Doar la drum, mai exact la curţile care se înşiră de-o parte şi de alta a bulevardului. Cele de pe dreapta, cum mergi spre centru, sunt bune de văzut dimineaţa, când umbrele sunt ascuţite şi nu se observă aşa de bine sărăcia lor. Ziduri înalte, coşcovite, de bloc nerenovat, construit prin anii '30, care abia-şi aşteaptă cuvenita bulină roşie. Casele de pe dreapta, în sensul de întoarcere acasă, sunt bune de văzut seara, când umbrele sunt dulci şi luminează abia-abia cele câteva curţi năpădite de vegetaţie, cu căsuţe cu un singur cat şi câte o pisică, dacă nu două, "la purtător". Rareori le văd stăpânii prin curte. Iar ele stau leneşe şi nepăsătoare la soare, după o zi de vară lipsită de peripeţii. Aşa s-a întâmplat până azi, când am trecut pe lângă una dintre curţile astea şi-am văzut pe una din "locatare" cocoţată pe gard, privindu-mă cu reproş: ce te zgâieşti aşa la mine?, părea că spune ea, din privire. Am ridicat din umeri şi am dat să trec mai departe, când m-am lovit de aceeaşi privire piezişă şi uşor îngrijorată, de data asta din partea stăpânului. Curios, avea aceiaşi ochi albaştri şi apoşi ca şi pisica.

Mi-am amintit atunci de bătrânul şi câinele lui râios, dintr-unul din romanele lui Albert Camus. Oare avea dreptate?