acum un an o prietenă îmi spunea că nu mai ştiu să zâmbesc.
anul ăsta, i-am spus eu ei că nu mi-am făcut niciodată o fotografie lângă un indicator de localitate. ea mi-a zis atunci că "uite o temă pentru următoarea călătorie". ea călătoreşte, ea ştie să zâmbească (uneori, în nuanţe melancolice). aha, am dat eu din cap, întrebându-mă sincer despre ce călătorie e vorba.
de fapt, era simplu: peste două săptămâni plec la munte, dar în acel moment o ceaţă deasă mi se aşternuse pe suflet, semn că demult n-am mai călătorit, demult n-am mai zâmbit. cumva, chestiile astea merg mână în mână.
21 septembrie 2009
ştii cum e?
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
2 comentarii:
pana la urma, calatoriile pot fi si pana la urmatorul colt de strada... Conteaza mai mult oamenii alaturi de care le faci, fiindca pana si o simpla intalnire cu mai multi biciclisti, pentru o tura in parc, poate sa se transforme intr-o aventura personala, chiar daca suna a replica de film :)
chiar asa de mare sa fie dorinta de a fugi? DE CE pe distante mari si nu pe distante mici, vorba ta? ce ne tine in loc?
PS: si nu suna a replica de film deloc chestia cu "aventura personala". mai degraba, a coelho. si mie imi place murakami :P
Trimiteți un comentariu