casa cu pian

Ne e dor de tine, în casa cu pian.
Ce noroc că oamenii mai şi uită!
Cum te simţi?

mi-e dor de mare

o mie de chipurile acelea care mă ţineau prizonieră de atâta timp au cedat astăzi.

oare?
reiau...

astăzi au cedat cele o mie de chipuri între care mă ţineam prizonieră.

nu trecem de a zecea lună, a spus cerberul, deci e timpul să murim, dacă nu ne mulţumim cu puţinul. în cuvintele noastre, ale celor puţini, culorile nu contează. nici lunile. nici telefonul care stă pe o parte, trântit de pisică, aşteptând ziua amară, ziua de mâine.

dar lasă-mă să nu te las, să te caut până când marginea albastră a telefonului meu se va fi transformat în roşu.

ascultă

cum toţi ne întoarcem la ce ştiam, la ce-am uitat demult şi de unde n-am plecat

ce dedicaţie e asta bară-bară-gol-gol, toate-s vechi şi nouă-zece

într-adevăr, simţeam demult putreziciunea de acolo de unde nu am plecat

beau şi nu vreau să revin de unde n-am plecat, cântă sârguincios Byron

e o toamnă rece, Patricia s-a tuns, ea a ajuns la cele o mie de chipuri

eu nici măcar şi nici n-aş fi vrut

pe plaja unde nu există different parties

ci doar

multe mii de chipuri lunatice, identice, spunând acelaşi lucru.

ceea ce eu, de atâta timp, n-am reuşit să spun.

luminile oraşului

Mă uitam deunăzi la fotografiile unui amic şi mi-am adus aminte de Constanţa mea, noaptea. Aici ar fi trebuit să urmeze un link către nişte fotografii, dar viaţa este în altă parte: nu mai am fotografiile respective (dacă le-am făcut vreodată...), pentru că mi-a fost furat calculatorul.
Fotografia care mi-a atras atenţia şi mi-a adus aminte de "a fost odată" este cea cu luminile cazinoului, luminile care se aprindeau cu mult înainte să ajung acasă de la redacţie, acum mai bine de doi ani şi jumătate. Am simţit că lumea se opreşte în loc pentru o secundă şi stau faţă în faţă cu mine, fără a putea să articulez vreun cuvânt, aşa cum eram acum trei ani şi aşa cum sunt azi.
Ce s-a schimbat?

Mă urmăreşte faptul că nu mai pot să râd.
Am ştiut vreodată?
Da.
Capacitatea de a râde e direct proporţională cu inocenţa. Când nu mai eşzi inocent, nu mai poţi să râzi.
Eu mai sunt?
Cred că da.
Tocmai de aia vreau să râd din nou sănătos, liber, fără grimase.

Răul din rest se va spăla de la sine :)

pinocchio

În serile de toamnă ar trebui să nu existe muzică tristă. Face rău la ficaţi, la pipotă, la toate cele care altminteri funcţionează normal.

Mă uit uimită la harta zilelor care au trecut. Nu prea îmi vine a crede că viaţa pe care o duc, pe jumătate jetee (aruncată) în afară, nu se poate stabiliza într-un loc. Am ajuns să plâng mult mai des decât râd şi asta nu e bine. Nu de mult am avut cea mai intensă zi din ultima vreme. Eram aşa de Sus, încât nu mai vedeam pământul. Era noapte, încă o noapte pe care o amanetam, imaginându-mi că va dura foarte, foarte mult. Nu a durat decât până a doua zi. Nu am fost mai mult de două jucării din plastic, în mâna Maestrului Poftelor. Care s-a săturat şi a trecut mai departe. Momentul meu intens şi frumos s-a transformat într-o tristeţe insuportabilă. Există lucruri pe lumea asta pe care, dacă nu le strigi, ajung să te sugrume, să te transforme în sclavul lor. La fel şi cu momentele de graţie - sunt numai în capul celui care-şi imaginează că trăieşte Graţia. Nu, graţia e în Obişnuit. În lucrurile pe care le faci cu ochii închişi, în ceaiul de dimineaţă, în ţigara pe care o fumezi cu poftă, în cartea pe care o deschizi după o zi haotică, în perna pe care te odihneşti.

În lucrurile simple.

Am ajuns la treizeci şi ceva de ani şi, deşi am trăit chestia asta de nu ştiu câte ori, tot o ignor. După mine, ca şi după alţi zăpăciţi, graţia rezidă în ceva excepţional. GREŞIT! Şi cu atât mai greşit, zic, să iei drept excepţionale nişte lucruri triste şi puţine. De ce mai rămâi în zonă, atunci?

Ce bold ascuţit te-a fixat aici? De ce nu te mai poţi mişca? De ce nu mai ai AER? Aerul e gratis!

Şi orele trec, indiferente, pe lângă tine, ca şi săptămânile/lunile în care nu ai înţeles decât ce voiai să înţelegi. Ai luat mai-puţinul, crezând că iei tot. Intensitatea era a ta, nu a celuilalt. De aceea şi revenea, ca să se împuternicească.

Degeaba ţipi acum, nu te aude nimeni. Iar cei care te aud nu te mai cred. Nu te uiţi la tine?

Nu mă mai pot uita la mine însămi, m-am transformat într-o păpuşă, nu râd decât la comandă. Pinocchio, asta sunt. Cui nu-i place, să nu se mai uite. Şi nici măcar nu am pe cine să arunc vina, singurul vinovat de înlemnirea asta eu sunt. De programarea lucrurilor conform unei ordini prestabilite a cărei semnificaţie îmi scapă, pentru că nu vedeam viaţa separată în buni şi răi, utili şi inutili etc. Socoteala, până acum o vreme, nu făcea parte din mine. Acum, da. Dar forţat. Şi-o voi da deoparte imediat ce inima mea împrumutată de Pinocchio va înceta să bată. Nu de alta, dar mă sufoc.

Pentru prima oară în viaţa mea, mă sufoc şi vreau să fac ceva în privinţa asta.

adăpostul antioameni

În ultima vreme abia dacă am mai băgat în seamă micul meu "colţ" virtual. Blogul. În ultima jumătate de an am fost prea ocupată ca să-mi aduc aminte că oamenii se pot transforma, uşor-uşor, în morţi-vii. Şi, fără a prinde de veste, eu însămi m-am transformat în aşa ceva. Am alergat zi de zi, luni la rând, înapoi între cei patru pereţi care-mi dădeau impresia unui adăpost. Era mai degrabă un buncăr antiatomic. Antioameni. Pentru a mă putea bucura, trebuia să elimin tot "balastul": oameni, cărţi, filme, muzici, locuri şi sentimente. În loc, s-a creat un spaţiu vast pentru experimente, un şir lung de secunde-minute-ore-zile-săptămâni-luni în care, ca pe un caiet de o sută de file cu foi veline, ca acelea din copilăria mea, puteam să-mi scriu şi să-mi rescriu Povestea Egoistului. Chiar eu, cea care părea să nu fi trăit-simţit destul şi avea nevoie de confirmări. Nu-mi cerea nimeni să demonstrez nimic; realitatea, în găoacea ei, mă sfida cu un zâmbet complice şi-mi întindea pixuri, stilouri şi creioane de diferite culori, cu care puteam scrie şi rescrie povestea, după pofta inimii, până când între mine şi moarte nu ar fi lipsit decât o respiraţie.

Adăpostul antioameni a funcţionat. Într-o linişte nefirească, secundele s-au transformat în minute-ore-zile-săptămâni-luni, oamenii au dispărut rând pe rând, ca şi cărţile, filmele, muzicile, locurile şi sentimentele. Albul a devenit şi mai alb, până la orbire. Nu mai mişca nimic în camera mea înaltă, parfumată de lemnul ars de cireş, văruită proaspăt, plină de obiecte care nu-mi aparţineau şi care, dacă m-ar fi lăsat inima, ar fi apucat curând drumul ghenei.

Dar nu pot să renunţ la nimic. Nu pot, nu mă pot despărţi de oameni, cărţi, filme, muzici, locuri şi poveştile lor. În albul care mă orbeşte, există o mişcare vagă, abia perceptibilă, ca bătaia inimii unui nenăscut, care-mi promite că voi reveni printre cei vii. Doar timpul e la mijloc, timpul pe care nu-l percep ca fiind o piedică, timpul care-mi pune piedici la tot pasul, iar eu le evit cu măiestrie, crezând că l-am păcălit.

În ultima jumătate de an am construit un adăpost antioameni în care nu respiră (mai) nimeni. E al meu, are nume şi un termen de garanţie. Când acesta va expira, cârligul în care încă se agaţă fiecare dimineaţă va ceda sub propria greutate şi mă va părăsi, cu albul şi caietele şi stilourile mele. Atunci va începe o poveste nouă. Ceva mai vesel, care să nască Bucuria pe care m-am obişnuit să nu o mai caut. În lumea cu oglinzi strâmbe, în adăpostul antioameni pe care l-am distrus, pentru a-l reconstrui, nimic nu este ceea ce pare. Bucuria nu e bucurie, tristeţea nu e tristeţe.

Ţii minte compoziţiile lui Caravaggio? Italianul care se strecura în toate pânzele, temându-se şi bucurându-se prea mult de viaţă?

Fiecare, cu Golgota sa.

Hotelul

Tu nu eşti copilul neajutorat pe care l-am privit dormind în dimineaţa asta. Tricoul roşu cu care erai îmbrăcat se strânsese în jurul taliei, ţineai pumnii strânşi şi scrâşneai din dinţi. Probabil, un vis urât. M-am strecurat afară din pat, înspre ziua care „rima” aşa de bine cu Ziua de acum zece zile. Urât, frig, ploaie de toamnă. Exact înainte să închid uşa pe dinafară, te-am auzit că te trezeai. Am învârtit cheia în broască şi-am plecat, spunându-mi că te voi găsi tot acolo, dormind. Îţi lăsasem la îndemână cheia, ţigările, ochelarii, telefonul. Fusesem o gazdă perfectă, cu excepţia finalului. Nu te mai condusesem la autobuz, ca în alte dăţi, ci mă strecurasem în viaţă cu speranţa de a te găsi, la întoarcere, neschimbat. E adevărat, gazdele perfecte sunt cameristele, care vin să-ţi pună camera în ordine în absenţa ta. Schimbă aşternuturile, apa de la flori şi prosoapele din baie; îţi dau la curăţat hainele murdărite cu o seară în urmă, îţi calcă cămăşile, îţi pregătesc o surpriză pe care o lasă pe servantă, în apropierea ferestrei cu vedere la bulevard. Lumea ta e liniştită şi o recunoşti, când revii seara între aceleaşi detalii, doar un pic schimbate, ca să le „locuieşti” un pic, până a doua zi.

Însăşi viaţa ta, cu suişurile şi coborâşurile ei, cu obrazul tras, după o noapte de nesomn, cu obrazul plin, după o noapte odihnitoare, nu e nimic mai mult decât o pe_trecere printr-un hotel, o curte a miracolelor în care zăreşti şi lucruri frumoase, dar şi lucruri groteşti, şi tristeţe, dar şi bucurie. O lume în câteva nuanţe, luminată dintr-o parte, ca un tablou realist din care lipseşte sentimentul şi, tocmai de aia, în acest „hotel de viaţă” şi „viaţă de hotel” nu va locui nimeni niciodată, în afară de tine. Nu ar putea respira.

Nu-mi pun la îndemână stările pentru tine. Observ doar că pleci din ce în ce mai devreme şi vii din ce în ce mai târziu. Amănuntele pe care le apuc din zbor, din care storc din ce în ce mai puţin, îngustează orizontul posibil până la disoluţie.

Deschid uşa casei, dar deja ştiu că nu mai eşti aici. Obloanele sunt amândouă închise. Cum o fi casa, în absenţa ta? În absenţa noastră, pentru că mă simt plecată odată cu tine. Spaţiul locuibil s-a transformat în spaţiu vacant, iar lipsa din el este atât de acută, încât deschid ferestrele, deschid uşile, deschid şifonierul, sertarele şi tot ce e închis, în speranţa să deschid ceva cu adevărat. Dar totul rămâne închis. Nimicurile adăpostite în firidele casei îmi povestesc câte ceva - aproape nimic – despre prezenţa ta.

Îmi dau seama că mă aflu în acelaşi loc. Poveste fără sfârşit. Tu nu accepţi decât hotelul şi curvele lui ordinare, boite şi mirosind a parfum ieftin, nu accepţi decât lumea în care locul I îţi este rezervat prin naştere. Asta e curtea ta regală, în care hainele prinţului sunt din ce în ce mai transparente, din ce în ce mai greu de întreţinut. Mai ales când te întinzi în pat cu pătura trecându-ţi de bărbie şi te aştepţi să fii iubit aşa cum se cuvine unui Prinţ.

E bine că a doua zi vine camerista şi strânge după tine. Cheile, ţigările, telefonul, ochelarii. Le îndeşi în buzunare, deschizi uşa şi să iei lumea la rost preţ de patru staţii, până acasă. Atât durează „închisoarea” ta, atât durează „libertatea” mea: patru staţii, unele în continuarea celorlalte, ca un fir nevăzut, ca un cordon ombilical care leagă o mamă de blestemul său şi aşteptând Bucuria de la final, finalul care va veni pe nesimţite, într-o tăcere absolută, muşcând cu putere din mărul pe care, cu atenţia dintotdeauna, camerista ţi l-a lăsat pe servantă.

copii cruzi

Mă sufoc cu lichidul amniotic pe care îl beau în fiecare dimineaţă în loc de lapte. Cura a început acum multă vreme şi între timp am uitat ce gust avea viaţa de dinainte de asta, de dinainte de canibalismul cu care-mi înfrumuseţez imaginea din oglindă. Beau câte o gură din lichidul amniotic şi uit încă o zi, şi încă una, până când lunile se adună ameninţătoare, în spatele meu, dojenindu-mă: ce faci, ai uitat că viaţa e scurtă?

Acelaşi lichid, sursă a uitării perpetue, întinereşte carnea. Din femeie devin copil, iar din copil mă întorc la starea de bebeluş, refăcând drumul către pântecele mamei. E bine acolo, e cald şi nu există nimic în afară de inima mea şi de inima ei, care bat surprinzător de aproape una de alta. Sunt un copil crud, încă nu m-am născut. Ascult cum respiră peretele umed al casei mele, îl mângâi cu palmele despre care nu ştiu că sunt palme, îl simt cu pieptul care nu ştiu că e piept. Încă nu am aflat nimic despre gustul amărui al copiilor care sunt la fel ca mine, despre mirosul lor care seamănă cu tencuiala proaspătă. Aici, înăuntru, încă nu s-a terminat nimic, pentru că nu a început nimic.

Chiar atunci deschid ochii şi privesc atent în oglinda din baia mea minusculă. Nu-mi place ce văd: o pereche de cearcăne sub ochii obosiţi, o figură care nu mai ştie să zâmbească decât silit. Acum câteva săptămâni, când încă mai beam din lichidul fermecat, nu eram aşa. Ochii erau mult mai limpezi, priveau cu îngăduinţă către lumea din jur, ba chiar ştiam să şi râd. Între copilul crud care am fost şi copilul crud pe care tocmai l-am cunoscut s-a creat o legătură atât de strânsă, încât chiar şi acum, când a dispărut, îl simt în continuare în preajma mea, întinderind tot ce mă înconjoară, fără a-mi permite să plâng. Din cauză că nu mai este, nu pot să plâng. Copilul neterminat din mine plânge, însă, după copilul acesta.

Ne aflăm în plin regret al copilăriei pe care, cu fiecare zi care trece, o gonim tot mai în urmă, ca pe o haină veche pe care o dai de pomană. Rămânem fără amintiri, povestindu-le altora cu mult aplomb, la un pahar de vin. Nu asta e calea, dacă într-adevăr într-acolo ne dorim să ajungem. E doar calea ce pregăteşte o criză, calea către dimineţile din urmă, în care beam din lichidul amniotic şi ne închipuiam că viaţa, aşa cum arată, e de neînlocuit. Ce pui în locul ei, când nuca seacă din care-a răsărit îţi cască golul ei în faţă şi pe deasupra mai şi râde? Te doare carnea de atâta nonsens, aşa că îţi pui o compresă rece, asculţi aceleaşi poveşti, după care totul revine la normal.

Normalul din ochiul furtunii, acolo unde clădirile sunt roşii şi cerul e negru, unde vântul bate şi toamna este cel de-al patrulea şi cel din urmă anotimp. Al meu, al tău, al copiilor cruzi ce ne zâmbesc din negative de film voalate. Viaţa este pe dos şi rămâne aşa până mâine, când o să o luăm de la capăt.

colecţionarul

A căzut de undeva de sus, din inima Teatrului. Întocmai ca şi Pietonul, înaintea lui, când a plonjat în faţa maşinii, dorindu-şi să vadă ce simte. Doi sinucigaşi, ca două feţe ale aceluiaşi juvete de cupă, într-un pachet de cărţi de joc roase şi tocite.

Cei doi ar fi avut de povestit ceva, dacă soarta le-ar fi permis să se întâlnească. Fără îndoială, colecţionarul ar fi adus în discuţie preocuparea lui principală, aceea de a găsi pe străzile oraşului fete cu ochi arginitii. I-ar fi spus Pietonului că sunt rare, de fapt nu rare, ci aproape de negăsit, iar când descoperi una, ochii ei devin albaştri. Fără excepţie, nu le-a putut colecţiona privirile, iar îndeletnicirea lui nu era mai mult decât o recunoaştere a neputinţei. Râvnea, fără a se putea sătura. La rândul lui, Pietonul ar fi povestit despre dorinţa lui cea mai mare: a-şi trăi viaţa pe drum, din mers, culegând din stânga şi din dreapta frumosul, tot ce-l făcea să se simtă tânăr şi mulţumit.

Colecţionarul ştia ce înseamnă regretele, Pietonul nu îşi amintea de existenţa acestui sentiment. Circulau pe sensuri opuse. Colecţionarul nu avea nimic, Pietonul avea prea multe. Primul locuia în sine însuşi, al doilea locuia în fiecare om pe care-l lua în stăpânire. Ai fi putut spune că Pietonul era colecţionar, iar Colecţionarul doar oprea, din când în când, la stopurile din vieţile altora, văzând că nu le poate avea, dar nu găsea puterea de a traversa pe partea cealaltă.

Pietonul a murit pe trecerea de pietoni, într-o seară de sfârşit de mai, prins în scenariul fetei care-i văzuse sfârşitul cu câteva secunde înainte de a se întâmpla. Colecţionarul a căzut din inima Teatrului patru luni mai târziu. Încă în pachetul de cărţi de joc, juvetele de cupă s-a rupt în două. O parte caută fete cu ochi arginitii, pe treceri de pietoni necirculate, iar cealaltă parte ia în stăpânire suflete moarte, pe care le învaţă să trăiască în ele însele. Într-un fel, cei doi s-au cunoscut fără a se întâlni, de fapt, niciodată.

aerials

Cărările vieţii pe care le bătea de ceva vreme deveniseră de neînţeles. Se izolase, gonind după singurul lucru care i se părea frumos şi cu sens. Pentru ea aşa era, deşi toată lumea o contrazicea. Se zbătea ca peştele pe uscat şi, din când în când, dintr-o frumoasă coincidenţă, cineva îi întindea o mână nesperată, ca un ochi de apă. Îşi potolea setea, apoi se întorcea la lipsa de aer, la lipsa de orizont, la hruba ei unde erau toate călduţe şi familiare, deşi tăiau în carne vie. Oricât ar fi încercat să se convingă de frumuseţea lumii de afară, nu reuşea.

Lipsea ceva din ea, tocmai motivul orbirii ei. Care-i vorbea în altă limbă, limba oamenilor mereu câştigători (în mintea lor), oameni care rămân fără nimic şi pentru care singurul alfabet recognoscibil este puterea urletului, a pumnului şi a muşcăturii. Ori toate astea erau străine de carnea ei, o îndoială cuminte în dimineţile de vară târzie, o încordare nimerită în serile de toamnă timpurile.

Echilibra în balanţă cele (aproape) patru anotimpuri, luându-şi gura de apă dintr-o fântână secată. Plângea şi nu înţelegea motivul. Arunca cu telefonul de pereţi, recupera din stufăriş tot soiul de obiecte aruncate de altcineva, încerca să picteze marea din amintire, dar nu mai nimerea culorile, pentru că vederea îi slăbise din cauza întunericului. Nu semăna cu inocenţii lui Platon, pentru că îşi cunoştea pe de rost temnicierul. Dar o dureau ochii la fel de tare la lumina zilei, lumina puternică de august care nu lasă nimic la voia întâmplării: nici singurătatea, nici nervii, nici oamenii care se gândesc unii la alţii ca la posibilităţi care nu se ştie dacă se vor întâlni vreodată.

Rămânea singură, refăcând paşii necesari, ascultându-şi muzica, scrijelind pe pereţi aceleaşi fraze pe care nu le auzea nimeni. Erau singurii martori ai chinului ei asumat. N-o obliga nimeni să se chinuie şi tocmai de aceea se încăpăţâna. Nu prea putea să mai vadă viaţa fără chin, într-atât orbise. Dacă el n-ar fi existat, viaţa ar fi fost prea uşoară. Fără urlete, plecări demonstrative, pierderi în peisaj, minciuni tivite cu fir transparent, tăceri îndelungi din care culegea cu atenţie fiecare bătaie de inimă care îi ieşea în minus... Se năştea o întreagă pleiadă de stele căzătoare pe care le înşira cuminte pe acelaşi abac, dar socoteala nu ieşea niciodată. Mereu lipsea ceva, lipsea tocmai semnul egal din faţa tuturor ecuaţiilor care, până atunci, le lăsase fără rezolvare.

Venise timpul pentru o schimbare. A scos de la naftalină un disc vechi cu o prelucrare după Bach şi a ascultat-o la pick-up până când a început să sară acul pe disc. Zile, săptămâni întregi. Învăţase fiecare notă pe dinafară, vorbea cu ea ca şi cu un tovarăş pierdut. Devenise companionul nopţilor albe, nopţi în care nu putea distinge întunericul bun de întunericul rău, nopţi în care îi era teamă de ea însăşi, ascunsă în coaja de nucă pe care o credea a fi barcă. Nu era nimic sigur, la primul semn de vânt potrivnic toate părerile ei s-ar fi surpat ca un castel de nisip.

Aşa s-a şi întâmplat. Îngerii merită să moară, dacă misiunea lor nu este înţeleasă. Mai ales că oamenii care ar trebui să o facă sunt adânciţi în propriile egoisme şi nevoi. Când asta se întâmplă, nici măcar alfabetul urletelor nu mai funcţionează. Ca de la surd la surd, îşi urla problemele unui om care nu putea s-o audă, de cât de tare vorbea el însuşi. Dialogul cehovian, în toată frumuseţea lui, îşi spunea ea.

Dimineaţa venea negreşit, luminând timid fiecare ungher al camerei în care el, la un moment dat, lăsase un semn. Mergea pe urmele astea şi se simţea mai bine. I se părea că câştigase pariul cu lumina. Ce nu pricepuse era că lumina se naşte din suflet şi oamenii sunt oricând gata să o primească, dacă privesc în aceeaşi direcţie, vorba lui Antoine de Saint Exupery.

Totuşi, câte puncte de fugă poate avea un orizont? Şi, mai ales, unde să fugi?

Atât lumina, cât şi întunericul, şi-au găsit adăpost în ea. Câştigă pe rând bătăliile, dar soarta războiului n-o poate decide decât ea, femeia care doarme într-o cameră anonimă dintr-un oraş anonim, visând la toate lucrurile pe care îi este teamă să le trăiască, pentru că îi este teamă să renunţe. De ce? Pentru că nu mai este singură. Poartă cu ea o umbră lipită de suflet, pe care, deşi o înţelege şi-o respinge, n-o poate părăsi. În felul ei, aşteaptă să moară, murind câte puţin în fiecare zi. Întunericul scade în intensitate, ea nici măcar nu observă asta, iar orizontul pe care-l priveşte nu adăposteşte decât un zâmbet uşor pervers care spune:

Ce ne-aţi pregătit pentru astăzi? Aveţi room-service? Să vină la mine toată lumea!

Şi lumea a venit, cântând dulce din vioara lui Nigel Kennedy, îmbrăţişând luna în pătrar. N-a mai rămas nimic în urma ei, poate doar luna a cărei strălucire o înţeleg numai cei care pot ieşi din ei înşişi. Nu este cazul eroilor noştri.

În două colţuri diferite ale oraşului, ei îmbrăţişează o pernă de împrumut, gândindu-se că au furat lumina şi liniştea celuilalt. Doar unul dintre ei este în întuneric, lipsit de vlagă şi de viitor, pentru că-l amanetează. Doar unul dintre ei a îmbătrânit şi a obosit. Între timp, Pământul se învârte către o nouă zi, lăsând în urmă povestea cu uşile lui Alice în Ţara Minunilor, care se deschid acolo unde te-ai aştepta mai puţin.

Ce se întâmplă, ai amuţit?

Papa

bilet la curățătorie

Interiorul mașinii era plin de nisip. Se insinuase peste tot: pe covorașe, pe banchetă, în portiere. Și nu numai atât: mirosea puternic a odorizant de mașină. Era un parfum greu, artificial. Ușor-ușor s-a obișnuit cu el, era un rău necesar.
Și-a lăsat portofelul în spațiul de pe portiera din dreapta și acolo a stat cele câteva zile cât a durat vacanța. Oricum nu-i folosea la nimic: nu mai avea bani, iar cu un card ce să faci în pustietate?
Revenind acasă, și-a dat seama că mirosul din mașină rămăsese îmbibat în portofel, ca un reminder al faptului că uneori purtăm cu noi lucruri care ne dor, deși ar trebui să ne lepădăm de ele, și le uităm cam repede pe cele care ne bucură. În astfel de momente e nevoie de o rezervare la curățătorie: un bilet mare, galben-pai, pe care să scrie cu litere de-o șchioapă: "curățăm coșmaruri, pentru vise bateți la prima ușă pe dreapta".

Ceea ce, nu cred că mai e nevoie s-o spun, am și făcut în dimineața asta. Am luat biletul și am bătut la prima ușă pe dreapta. Mi s-a deschis încet, am primit o încurajare din priviri și încă sunt acolo, ușor nedumerită. E adevărat ce se spune, că lucrurile au o logică a lor și se întâmplă când vor ele, nu când vrei tu.

Știe cineva cu ce pot scoate mirosul ăla din portofel?
Chiar nu mai e nevoie de reminder.

flux si reflux

A fost ca un flux continuu de energie. Nu l-a putut controla. Prin fața ei s-au perindat oameni, ani, locuri, întâmplări, ipostaze, date, amănunte, ezitări, reveniri, urlete, ani, oameni, locuri, întâmplări, ipostaze, date, amănunte etc. etc. etc. După un timp, a început să resimtă oboseala, ar fi fost recunoscătoare dacă i s-ar fi oferit o pauză. Un colțișor doar al ei, unde să-și adăpostească ustensilele cu care picta, visele, cărțile, scoicile și pietrele pe care le adunase în călătoriile ei. N-avea mult bagaj, iar ce cântărea cel mai greu în el nu putea fi dus în spate. În loc să-i fie ușoară, inima îi ajunsese ca o piatră de moară pe care se măcinau cu greu toți oamenii, anii, locurile, întâmplările, ipostazele, datele și amănuntele pe care le primea, stârnindu-i ezitări și reveniri și născând urlete, din când în când. Uitase să vorbească, scotea țipete ascuțite, grave, gâtuite de o emoție pe care nu și-o putea explica.

A dus-o așa luni bune. Refluxul nu dădea semne că se apropie, iar fluxul continuu o secătuise de energie. Din ea nu mai rămăsese aproape nimic în afara ochilor mari, odinioară candizi și dorința ca refluxul, când va veni, să ia cu el toate lucurile care o sufocau. Să se despartă de ele așa cum te desparți de o sticlă în care ai ascuns un mesaj și pe care o arunci în mare, ca să o găsească cineva, cândva, la capătul nopții.

linia orizontului

ce să mai vorbim...

"Eu sunt un om pe nişte scări..." spunea un vers de la Pasărea Colibri. Nu ştiu de ce, dar am cântat piesa asta toată ziua, într-o frenezie nebună. N-am reuşit (mai) nimic în pauza autoimpusă de la scrisul pe blog. Nimic, în afara faptului că nu mai simt nevoia să scriu în fiecare zi. Viaţa, aşa cum e, neavând prea multe surprize de la o zi la alta, riscă oricum să fie plictisitoare. Şi-atunci scrisul este şi el plictisitor, dacă tot ceea ce faci e să rescrii realitatea...
Prin urmare, sunt şi eu în situaţia Andrei. Nu ştiu încotro cu blogul, dacă mai merită să-l ţin ca până acum sau să îl transform în cu totul şi cu totul altceva - într-un jurnal de idei, o colecţie de fotografii sau o combinaţie între cele două. N-am idee. Continuu însă să strâng, conştiincioasă, instantanee, oameni, cărţi. Ce-am făcut şi până acum, doar că nu le mai dau drumul aşa de uşor din mine. De curând am găsit şi curajul de care vorbea Alina, cu totul şi cu totul din întâmplare. Urmează o altă pauză: de blog, de oameni, de oraş.

tricoul portocaliu

N-a mai fost scos de multă vreme "la lumină". Dimineaţa asta l-a surprins pe afară, hoinărind până la capătul timpului. Mi-era teamă să nu-l ude ploaia, să nu se mototolească, să nu-i fie rău din cauză că l-am dat. Colegii lui de raft - tricouri negre, albastre, portocalii ca şi el - mai au puţin până să observe că dispărut. În urma lui, soarele luminează numai un colţ al camerei, lăsând o singură rază tăcută, egală, puternică.

ce se mai visează (XII)

- ochii albaştri de copil, plini de o înţelegere matură
- bătrâne în autobuz invitându-l pe Dumnezeu la o cafea
- asemănătorii cu care te întâlneşti fără să vrei
- prima dimineaţă, după ultima pe care ai trăit-o
- ploaia neobosită, nuanţând verdele copacilor
- re_cunoştinţe şi re_cunoaşteri tardive
- dansul care te eliberează

eye in the sky

castele de nisip

lecția

(foto de aici)

nepotriviri

Orele curg aşa cum ştiu ele mai bine: se face dimineaţă, apoi prânz, apoi seară. În fiecare zi. Ne alegem aşternuturi noi, potrivite cu somnul din acea zi, şi ne afundăm în ele. Lăsăm altora Câmpiile Elizee - ei sunt doar voci într-un infinit aleatoriu, care creşte direct şi proporţional cu nevoile noastre. Nimic nou. Într-un anumit fel, suntem toţi nişte impotenţi, nişte handicapaţi care ne mulţumim cu puţin. Avem nevoie de vocile de la celălalt capăt al firului, pentru a ne simţi în siguranţă, apăraţi. Greşit! Singura apărare vine din noi, pentru noi înşine. Să spui NU când ţi se oferă ocazia, să spui PA în cele 3 secunde care ţi-au fost acordate.
Overlap e piesa pe care, credeam acum vreo două luni, voi fi redesenat amănuntele utile din viaţa mea. N-a fost să fie aşa, a fost doar una din multele nepotriviri pe care le-am trăit, laolaltă cu niscaiva târzii emoţii adolescentine. Am dat vina pe anotimp (era primăvară), pe situaţie, pe cei care mă înconjurau, rămaşi fără replică în faţa încăpăţânării mele. Ar fi fost mai simplu, mă gândesc acum, să privesc lucrurile din fuga aparatului de filmat, aşa cum se înregistrau, nu aşa cum voiam să le văd. Răsăritul ar fi fost, cred, mult mai respirabil.

răsăritul (XIV)

Deschise ochii exact la timp. Pe pernă dormea cineva. N-o recunoştea, experimentul nu reuşise. Respiraţia egală, lipsa urmelor nopţii care trecuse, aerul proaspăt din cameră, lumina care intra pe fereastră nestingherită, devreme-le care era, în locul unui târziu-la-prânz... toate erau semne că se întâmplase ceva. Era foarte atent la prezent, mai puţin atent la trecut. Ştia să folosească funcţia "erase". Nici n-a văzut răsăritul care s-a întâmplat rapid, săgetându-i privirea albastră şi înmiindu-i indiferenţa.
De pe pernă, din somnul care încă nu dispăruse cu totul, cineva îşi liniştea inima şi-şi spunea cu destul curaj cât să întoarcă o lume: n-am fost aici, aici n-a fost niciodată.
Privirea albastră încuviinţă, închizându-se în sine şi apăsând, pentru ultima oară, butonul "erase" al realităţii.
De acum înainte puteau trăi liniştiţi.

bookmark de 1 iunie

A învăţa să pierzi e o chestie dificilă, mai ales când pierzi în faţa unui om pe care nu-l cunoşti, pe care nu l-ai văzut în viaţa ta. E foarte posibil ca el să nici nu existe şi-atunci cu cine te "lupţi"? Cine pierde şi cine câştigă?
Cineva, undeva, împlineşte mâine o anumită vârstă. Nu l-am mai văzut de vreo 11 ani şi totuşi îmi aduc aminte că mâine e ziua lui. Aşa mi se întâmplă uneori, îmi încarc memoria cu inutilităţi. În cazul de faţă s-a întâmplat aşa din cauză că n-am apucat să o sărbătorim niciodată, a rămas ceva neterminat. Însă unele drumuri pur şi simplu nu se întâlnesc. Par a se intersecta, dar de fapt nu. Încăpăţânarea unora şi indiferenţa celorlalţi lasă loc berechet pentru interpretări, pentru reveniri, pentru asocieri altminteri puţin probabile.
Aşa că o să-mi iau carneţelul şi pixul cu tuş şi-o să merg în parc să continuu povestea începută. O să găsesc o bancă la umbră şi o să mă gândesc la ce nu se mai poate întâmpla. Şi asta pentru că aici nu se sărbătoreşte nimic, deocamdată, doar se constată o paralizie a memoriei, un cric stricat, o persoană care vrea să vorbească. Cât despre mine, mai bine scriu :).

c-aşa-mi vine...

Când unele lucruri se termină, încep altele. E vorba de distanţe foarte mici, poate chiar de câteva minute. Azi de dimineaţă a fulguit (dada, deşi este sfârşit de mai) şi tot azi de dimineaţă mi-am mutat din poveşti într-un loc ceva mai "vizibil" pe internet, aici.
C-aşa-mi vine câteodată... doru' de ducă :)

lenea

fragment dintr-o scrisoare care nu-şi mai aşteaptă destinatarul:

„Mi-e lene. Mi-e lene să fac curat, să fac ordine în hârtii, să mă trezesc dimineaţa, să-mi sun prietenii, să caut lucrurile care mă mulţumesc. Mi-e lene să trăiesc, să pun un picior în faţa celuilalt şi să mă simt bine când fac asta. Aş vrea să-mi vină toate la nas, pe o tavă de argint, iar eu să le aleg după cum am chef: asta da, asta nu, asta poate mâine sau poate niciodată.
Mă enervează când văd oameni entuziaşti pe stradă. Se entuziasmează în faţa unor căcaturi, habar nu au ce înseamnă să fii treaz, se sedează singuri cu lucruri trecătoare, nu bagă de seamă lucrurile importante. De-aia mă enervează, pentru că simt că nu am cu cine vorbi.
Telefonul meu sună în cele mai nepotrivite momente, mă sâcâie cu soneria lui egală, îndărătul căreia se află tot felul de oameni care vor ceva de la mine. Eu nu vreau nimic de la nimeni, nici măcar de la mine. Mi-am făcut plinul, acum doar plutesc, nepăsător, pe valurile lumii ăsteia, fără să "prind" în plasa mea decât peştii prea pierduţi de ei înşişi, pentru a-şi dori să scape din plasă. Îi ţin lângă mine până le iau tot aerul, mă face să mă simt bine chestia asta. Apoi îi arunc. Apă să fie, că peşti sunt destui!
Mi-e lene. Mi-e lene să simt că pe pielea mea se poate odihni o altă persoană, când odihna asta nu duce nicăieri. Oricum nu ne odihnim decât în prezenţa noastră, când suntem noi cu noi înşine, fără bruiaje. Nu cunosc vreo situaţie în care să fi fost altfel. Îmi amintesc ochii femeilor pe care le-am cunoscut şi-mi dau seama că-mi dau dreptate. Nici n-ar putea alfel, pentru că eu sunt cel care dispare, în ciuda rugăminţilor lor. Orice altceva e inacceptabil, a rămâne nu este o soluţie.
Unii ar spune că lenea mea e un handicap, că mă împiedică să trăiesc. Poate da, poate nu. Ce ştiu ei? Mă enervează când cineva îşi dă cu părerea despre viaţa mea, din moment ce e imposibil să te pui în locul persoanei despre care vorbeşti. N-ai detaliile care-ţi trebuie, doar îţi dai cu părerea... Aş mai avea de zis aici o grămadă, dar... mi-e lene."

fields of gold

De curând am primit un telefon de la o prietenă. Era pe malul mării, mi-a "dat-o la telefon" pe bătrâna doamnă înspumată. Singură, pe țărm, mi-aș fi dorit, ascultând-o, să urc în primul tren și să ajung lângă ea. Dar n-am făcut-o, am rămas în camera mea plină de umbre și lumini, străjuită de doi tei bătrâni.
Azi e din nou vineri. Pentru prima oară, pe anul ăsta, m-a apucat dorul de ducă. Aș pleca chiar acum, dacă pe biletul de drum s-ar zări vreo urmă de mare. Cât de vagă.
La mare e foarte frumos, în luna mai. Culorile și zgomotul mării, florile sălbatice de pe faleză, auriul dimineții și răcoarea care durează până spre prânz.
Mi-e dor de marea mea, mi-e dor de tot ce-mi amintesc, dar nu pot respira.

severed garden

ne_schimbări

- nu suntem mai buni decât ultima faptă bună pe care am făcut-o
- poveștile pe care le spunem se termină întotdeauna identic
- schimbările n-au cum să nu doară, orice re_naștere doare
- felul în care privești lumea e un indiciu al sănătății sufletului
- nu te teme să fii sincer, teme-te numai de prăpastia minciunii
- idealismele, departe de a fi piedici, te învață mai degrabă să mergi
- uită-te la cel de lângă tine și, dacă vrea, redă-i libertatea

răftuleţul de vineri (XI)

Pentru a avea parte de amintiri, cred că e necesar să ai curajul/ disponibilitatea de a reţine ce trăieşti. Când zic reţinut, nu mă refer la mecanismul simplu al memoriei, care înregistrează oricum fapte, oameni, date, locuri. Mă refer la emoţie. Când reţii cu inima o întâmplare e cu totul altceva decât atunci când o "clasezi" în minte cam aşa: mi-a adus mulţumire? am câştigat ceva din asta? cu ce m-a făcut mai bun? Ăsta e calcul, e raţionament, e pragmatism. Nu încerc să "anihilez" punctul ăsta de vedere - cel pragmatic - doar că mi se pare... foarte puţin, foarte limitat.

Curajul/disponibilitatea de a reţine ce trăieşti, inclusiv curajul apropo de propria persoană, presupune o responsabilitate, presupune să poţi empatiza cu cei din jur, fără a lua numai ce-ţi convine ţie, pe moment, din ce se petrece. Aici nu există nuanţe, nu există amânări. Se întâmplă sau nu se întâmplă. Punct.

Printre cunoscuţii mei există şi un om fără amintiri, în sensul descris mai sus. Povesteşte mai ales întâmplări din trecut şi te face să râzi cu poftă, pentru că are haz. Însă poveştile ajung să te obosească la un moment dat, pentru că toate sunt spuse la persoana I şi în ele nu "strălucesc" alţi protagonişti, în afara celui care vorbeşte. Tot ascultându-l, îmi aminteşte de un fus de pe care se desprinde lâna încet-încet, până când nu mai rămâne decât băţul/osul gol, alb, curat, fără nici o urmă, fără nici o emoţie. Dacă ea există, totuşi, înseamnă că e vârâtă undeva, foarte înăuntrul lui, şi nu prea are şanse să se arate la lumină. De unde şi oboseala, plictisul, fără-de-amintirile pe care acest om le serveşte cui vrea să-l asculte sau, mai exact, cui se întâmplă să-l asculte.

in a manner of speaking...

poveste despre curaj?

Lucrurile încep să se lege. Respir, privesc norii, aerisesc încăperile în care a început să miroasă a bătrâneţe, a stătut. Şi mi se întâmplă să zâmbesc, cu înzecită surprindere, când citesc daruri venite de la prieteni. Mă emoţionează, mă lasă fără replică. De pildă, ne.văzutele de azi, cu referire la semi_cercurile mele de acum două zile.

Mai jos, comentariu meu la postul respectiv:

M-a pus pe gânduri postul asta. Nu înţeleg despre ce curaj vorbeşti, pentru că în poveste mi se pare că e vorba doar despre frică :)). Mi-ai adus aminte de comentariul lui Carmen la un post de-al meu, norii. Era după împrejurarea aia nefericită din primăvară. Zicea ea: Doar in situatiile limita suntem adevarati. Vorba lui Plesu, necazul este o oglinda care iti reflecta interioritatea. Te-ai vazut asa cum esti: rezistenta la dureri de foarte multe feluri.
Aşa mi-am dat seama că "povestea despre curaj" de acum nu e, cel puţin în ochii mei, decât o delegare a responsabilităţii către un altul, către "mortul" de pe trecerea de pietoni, către lucrurile pe care nu le văd, dar îmi place să aud povestindu-se despre ele, pentru că îmi dau o stare. Nu ştiu cum o percepi tu, m-am grăbit să "dau cu comentariul" înainte să te întreb... Mi-ar plăcea să detaliezi :).
Curajul poate fi sinucigaş. Omori pe cineva, poate nu întotdeauna persoana potrivită, şi speri în renaşterea altcuiva :). Se poate întâmpla, se poate să nu se întâmple.
În postul de care vorbim se prea poate să fi scris "înaintea mea", într-o stare de relativă luciditate pe care-o anihilez, tot analizând-o. Momentan, până se face din nou zi, rămân în faţa trecerii de pietoni şi aştept a doua, a treia... a noua viaţă. Dar câte şanse să dai ne_norocirii să se întâmple? :)

... şi completarea:

Se prea poate să nu fi înţeles nuanţa de care vorbea Alina. Nu suntem întotdeauna cu inima acolo unde trebuie. Faptul că mai scoatem capul din nisip din când în când, dorindu-ne aer curat, nu înseamnă nimic, dacă nu tragem aerul în piept până începe să doară. Oare avem nevoie de "palme" atât de puternice, pentru a ne trezi din amorţire? Un simplu ajunge! nu mai e suficient? Se pare că nu, din moment ce există atâtea nuanţe ale refuzului... până la a crede că, de fapt, este vorba de acceptare.

Poveste despre curaj? Se poate. Sau, aşa cum a mai fost cazul până acum, doar un semicerc aşteptând să fie redesenat.