semi_cercuri

"Cursa" blogurilor asta este (the race): unii scriu despre ce li se mai întâmplă, alţii postează fotografii, altora li se pare simpatic să scrie glumiţe, textuleţe, "literatură". Citind deunăzi blogul Alinei, mi-am dat seama cât timp a trecut de la începutul anului. Mai exact: luna mai se termină. Observaţi că s-a schimbat anotimpul, că am renunţat la geaca de primăvară şi am trecut la sandale/papuci/fuste etc... Prima dată pe anul ăsta când am simţit că vin din altă lume a fost într-o dimineaţă de pe la începutul lui mai, când aşteptam un interviu cu un lector la o facultate din Bucureşti, iar a doua oară a fost când am citit postul Alinei în care povestea că s-au "întâmplat" nişte concerte acum câteva luni. Şi mai e puţin şi muşcăm din "cursa" lunii iunie.
Între timp, am stat ca struţul, cu capul în nisip, ascuzându-mă de toată lumea şi mai ales de mine. Aseară, când mă plimbam prin cartierul de adopţie (Balta Albă-Titan), mirosea a tei înflorit şi verdeaţa se revărsa peste gardurile parcului. Cu totul altă privelişte, prin comparaţie cu lunile trecute. Din loc în loc, pe bănci, cupluri sau câte un bărbat singur, absorbit de gânduri. Pe cei pe care-aş fi vrut să-i găsesc, nu-i găseam. Nici în faţa mea, nici la telefon, nici în vreun semicerc al amintirii.
Am pus punct plimbării în intersecţia-"exit-point" din cartier - nu ştiu ce urmează după intersecţia asta şi nici nu vreau să aflu -, şi-am luat-o agale spre casă. La un moment dat, traversând pe trecere, din stânga mea a ţâşnit cineva. O cunoşteam pe persoana respectivă. Ceea ce nu am recunoscut a fost senzaţia că "nu suntem aici". Nu eram acolo, nu era o stradă din Bucureşti, nu era 26 mai 2008, nu se aprindea nici un felinar, nu mă durea nimic, persoana respectivă nu era cât pe ce să fie călcată de maşină, nu mergeam mai departe, ignorându-i prezenţa doar pentru că, mi se părea mie, nu era singură. O capcană de genul ăsta e foarte periculoasă, pentru că nu ştii când s-o verifici. Te poţi afla în plin autism şi asta pentru toată viaţa. Şi-atunci?
Cei 50 de metri până la a doua intersecţie nu ştiu cum i-am parcurs. Îmi zvâcnea sângele în cap, îmi tot repetam că nu se poate. Sfârşeala din oase şi respiraţia anapoda erau semnele unui şoc care n-avea motive să se fi întâmplat şi totuşi se întâmplase. Asta e regula, dacă partenerul de plimbări în semicerc lipseşte: partea ta de cerc e ok, o desenezi, dar restul?
După câteva minute a sunat telefonul. Am răspuns şi, tot vorbind, am pierdut starea pe care o analizam până în ultimul amănunt. A doua zi, confruntată cu amintirea de pe trecerea de pietoni, persoana în cauză a zis: "a, da? foarte bine c-ai văzut! şi ai văzut bine?". Am văzut aceleaşi haine şi aceleaşi semicercuri. E foarte adevărat, e bine să nu laşi timpul să treacă fără să laşi ceva în urma ta. Omul fără amintiri ştie cel mai bine despre ce este vorba...