vin ploile

Ultima oară când ne-am văzut, am simţit că îi datoram câteva zile. Erau zile ale căror nume şi număr le pierdusem sau doar mă prefăcusem că le uit, ca să nu fiu în culpă. Rămăsese ceva, ca un rest inexplicabil, care-mi prindea inima ca într-o menghină. Nu puteam să-i dau drumul şi îi închideam uşa în faţă, chiar când voia să păşească afară din mine.
Vin ploile, asta aş fi zis atunci, dacă m-aş fi hotărât să vorbesc. Vin ploile şi am îmbătrânit. Zilele pe care i le datorez nu mai au nici o însemnătate, în comparaţie cu anii pe care i-a pierdut şi de care nici nu îşi dă seama. Poate doar când priveşte, cumva cu fereală şi cu jenă, spectacolul indecent al fericirii altora, cu vieţile lor mici şi suficiente, prinse în gesturi zilnice: du-te la piaţă, fă de mâncare, adu vinul, ocupă-te de copil şamd.
Ai grijă ce-ţi doreşti, ar fi spus, dacă i-ar fi fost de ajutor cuvintele. Îmi era de ajuns să-i văd privirea uşor plictisită, absentă, scrutând încăpăţânată verdeaţa din curtea interioară. Cum nu găsea nimic, îşi îşi ridica ochii către cer. Amesteca dureros culorile, nu mai înţelegeam nimic. Albastrul se întuneca şi rămâneam singuri, tot stând şi contemplând norii.

Azi am pus mâna pe telefon şi-am sunat. Vin ploile, am rostit răspicat, fără nici o introducere. La celălalt capăt al firului, printre claxoane, urlete şi ploaia care deja cădea, tăcerea încăpăţânată nu-mi dăruia nimic. Vin ploile, am repetat. În loc de răspuns, sirena ascuţită a unei ambulanţe mi-a dat dreptate: da, iar cineva e posibil să moară, dacă nu ajung acolo...

Pot să urc în ambulanţă, vă rog? am continuat.
Cine te opreşte? s-a auzit, în sfârşit, replica.

Aş fi urcat oriunde, doar să scap de zilele pe care le datorez, zile care se apropie tot mai mult de o caricatură, mai degrabă decât de un portret.

Ultima oară când ne-am văzut, am simţit că îi datoram câteva zile. Uitasem de ce şi poate nici n-ar fi trebuit să ţin minte. Când m-am hotărât să-mi amintesc era prea târziu, le pierdusem definitiv.