mi-e dor de mare

o mie de chipurile acelea care mă ţineau prizonieră de atâta timp au cedat astăzi.

oare?
reiau...

astăzi au cedat cele o mie de chipuri între care mă ţineam prizonieră.

nu trecem de a zecea lună, a spus cerberul, deci e timpul să murim, dacă nu ne mulţumim cu puţinul. în cuvintele noastre, ale celor puţini, culorile nu contează. nici lunile. nici telefonul care stă pe o parte, trântit de pisică, aşteptând ziua amară, ziua de mâine.

dar lasă-mă să nu te las, să te caut până când marginea albastră a telefonului meu se va fi transformat în roşu.

ascultă

cum toţi ne întoarcem la ce ştiam, la ce-am uitat demult şi de unde n-am plecat

ce dedicaţie e asta bară-bară-gol-gol, toate-s vechi şi nouă-zece

într-adevăr, simţeam demult putreziciunea de acolo de unde nu am plecat

beau şi nu vreau să revin de unde n-am plecat, cântă sârguincios Byron

e o toamnă rece, Patricia s-a tuns, ea a ajuns la cele o mie de chipuri

eu nici măcar şi nici n-aş fi vrut

pe plaja unde nu există different parties

ci doar

multe mii de chipuri lunatice, identice, spunând acelaşi lucru.

ceea ce eu, de atâta timp, n-am reuşit să spun.

pinocchio

În serile de toamnă ar trebui să nu existe muzică tristă. Face rău la ficaţi, la pipotă, la toate cele care altminteri funcţionează normal.

Mă uit uimită la harta zilelor care au trecut. Nu prea îmi vine a crede că viaţa pe care o duc, pe jumătate jetee (aruncată) în afară, nu se poate stabiliza într-un loc. Am ajuns să plâng mult mai des decât râd şi asta nu e bine. Nu de mult am avut cea mai intensă zi din ultima vreme. Eram aşa de Sus, încât nu mai vedeam pământul. Era noapte, încă o noapte pe care o amanetam, imaginându-mi că va dura foarte, foarte mult. Nu a durat decât până a doua zi. Nu am fost mai mult de două jucării din plastic, în mâna Maestrului Poftelor. Care s-a săturat şi a trecut mai departe. Momentul meu intens şi frumos s-a transformat într-o tristeţe insuportabilă. Există lucruri pe lumea asta pe care, dacă nu le strigi, ajung să te sugrume, să te transforme în sclavul lor. La fel şi cu momentele de graţie - sunt numai în capul celui care-şi imaginează că trăieşte Graţia. Nu, graţia e în Obişnuit. În lucrurile pe care le faci cu ochii închişi, în ceaiul de dimineaţă, în ţigara pe care o fumezi cu poftă, în cartea pe care o deschizi după o zi haotică, în perna pe care te odihneşti.

În lucrurile simple.

Am ajuns la treizeci şi ceva de ani şi, deşi am trăit chestia asta de nu ştiu câte ori, tot o ignor. După mine, ca şi după alţi zăpăciţi, graţia rezidă în ceva excepţional. GREŞIT! Şi cu atât mai greşit, zic, să iei drept excepţionale nişte lucruri triste şi puţine. De ce mai rămâi în zonă, atunci?

Ce bold ascuţit te-a fixat aici? De ce nu te mai poţi mişca? De ce nu mai ai AER? Aerul e gratis!

Şi orele trec, indiferente, pe lângă tine, ca şi săptămânile/lunile în care nu ai înţeles decât ce voiai să înţelegi. Ai luat mai-puţinul, crezând că iei tot. Intensitatea era a ta, nu a celuilalt. De aceea şi revenea, ca să se împuternicească.

Degeaba ţipi acum, nu te aude nimeni. Iar cei care te aud nu te mai cred. Nu te uiţi la tine?

Nu mă mai pot uita la mine însămi, m-am transformat într-o păpuşă, nu râd decât la comandă. Pinocchio, asta sunt. Cui nu-i place, să nu se mai uite. Şi nici măcar nu am pe cine să arunc vina, singurul vinovat de înlemnirea asta eu sunt. De programarea lucrurilor conform unei ordini prestabilite a cărei semnificaţie îmi scapă, pentru că nu vedeam viaţa separată în buni şi răi, utili şi inutili etc. Socoteala, până acum o vreme, nu făcea parte din mine. Acum, da. Dar forţat. Şi-o voi da deoparte imediat ce inima mea împrumutată de Pinocchio va înceta să bată. Nu de alta, dar mă sufoc.

Pentru prima oară în viaţa mea, mă sufoc şi vreau să fac ceva în privinţa asta.

adăpostul antioameni

În ultima vreme abia dacă am mai băgat în seamă micul meu "colţ" virtual. Blogul. În ultima jumătate de an am fost prea ocupată ca să-mi aduc aminte că oamenii se pot transforma, uşor-uşor, în morţi-vii. Şi, fără a prinde de veste, eu însămi m-am transformat în aşa ceva. Am alergat zi de zi, luni la rând, înapoi între cei patru pereţi care-mi dădeau impresia unui adăpost. Era mai degrabă un buncăr antiatomic. Antioameni. Pentru a mă putea bucura, trebuia să elimin tot "balastul": oameni, cărţi, filme, muzici, locuri şi sentimente. În loc, s-a creat un spaţiu vast pentru experimente, un şir lung de secunde-minute-ore-zile-săptămâni-luni în care, ca pe un caiet de o sută de file cu foi veline, ca acelea din copilăria mea, puteam să-mi scriu şi să-mi rescriu Povestea Egoistului. Chiar eu, cea care părea să nu fi trăit-simţit destul şi avea nevoie de confirmări. Nu-mi cerea nimeni să demonstrez nimic; realitatea, în găoacea ei, mă sfida cu un zâmbet complice şi-mi întindea pixuri, stilouri şi creioane de diferite culori, cu care puteam scrie şi rescrie povestea, după pofta inimii, până când între mine şi moarte nu ar fi lipsit decât o respiraţie.

Adăpostul antioameni a funcţionat. Într-o linişte nefirească, secundele s-au transformat în minute-ore-zile-săptămâni-luni, oamenii au dispărut rând pe rând, ca şi cărţile, filmele, muzicile, locurile şi sentimentele. Albul a devenit şi mai alb, până la orbire. Nu mai mişca nimic în camera mea înaltă, parfumată de lemnul ars de cireş, văruită proaspăt, plină de obiecte care nu-mi aparţineau şi care, dacă m-ar fi lăsat inima, ar fi apucat curând drumul ghenei.

Dar nu pot să renunţ la nimic. Nu pot, nu mă pot despărţi de oameni, cărţi, filme, muzici, locuri şi poveştile lor. În albul care mă orbeşte, există o mişcare vagă, abia perceptibilă, ca bătaia inimii unui nenăscut, care-mi promite că voi reveni printre cei vii. Doar timpul e la mijloc, timpul pe care nu-l percep ca fiind o piedică, timpul care-mi pune piedici la tot pasul, iar eu le evit cu măiestrie, crezând că l-am păcălit.

În ultima jumătate de an am construit un adăpost antioameni în care nu respiră (mai) nimeni. E al meu, are nume şi un termen de garanţie. Când acesta va expira, cârligul în care încă se agaţă fiecare dimineaţă va ceda sub propria greutate şi mă va părăsi, cu albul şi caietele şi stilourile mele. Atunci va începe o poveste nouă. Ceva mai vesel, care să nască Bucuria pe care m-am obişnuit să nu o mai caut. În lumea cu oglinzi strâmbe, în adăpostul antioameni pe care l-am distrus, pentru a-l reconstrui, nimic nu este ceea ce pare. Bucuria nu e bucurie, tristeţea nu e tristeţe.

Ţii minte compoziţiile lui Caravaggio? Italianul care se strecura în toate pânzele, temându-se şi bucurându-se prea mult de viaţă?

Fiecare, cu Golgota sa.

copii cruzi

Mă sufoc cu lichidul amniotic pe care îl beau în fiecare dimineaţă în loc de lapte. Cura a început acum multă vreme şi între timp am uitat ce gust avea viaţa de dinainte de asta, de dinainte de canibalismul cu care-mi înfrumuseţez imaginea din oglindă. Beau câte o gură din lichidul amniotic şi uit încă o zi, şi încă una, până când lunile se adună ameninţătoare, în spatele meu, dojenindu-mă: ce faci, ai uitat că viaţa e scurtă?

Acelaşi lichid, sursă a uitării perpetue, întinereşte carnea. Din femeie devin copil, iar din copil mă întorc la starea de bebeluş, refăcând drumul către pântecele mamei. E bine acolo, e cald şi nu există nimic în afară de inima mea şi de inima ei, care bat surprinzător de aproape una de alta. Sunt un copil crud, încă nu m-am născut. Ascult cum respiră peretele umed al casei mele, îl mângâi cu palmele despre care nu ştiu că sunt palme, îl simt cu pieptul care nu ştiu că e piept. Încă nu am aflat nimic despre gustul amărui al copiilor care sunt la fel ca mine, despre mirosul lor care seamănă cu tencuiala proaspătă. Aici, înăuntru, încă nu s-a terminat nimic, pentru că nu a început nimic.

Chiar atunci deschid ochii şi privesc atent în oglinda din baia mea minusculă. Nu-mi place ce văd: o pereche de cearcăne sub ochii obosiţi, o figură care nu mai ştie să zâmbească decât silit. Acum câteva săptămâni, când încă mai beam din lichidul fermecat, nu eram aşa. Ochii erau mult mai limpezi, priveau cu îngăduinţă către lumea din jur, ba chiar ştiam să şi râd. Între copilul crud care am fost şi copilul crud pe care tocmai l-am cunoscut s-a creat o legătură atât de strânsă, încât chiar şi acum, când a dispărut, îl simt în continuare în preajma mea, întinderind tot ce mă înconjoară, fără a-mi permite să plâng. Din cauză că nu mai este, nu pot să plâng. Copilul neterminat din mine plânge, însă, după copilul acesta.

Ne aflăm în plin regret al copilăriei pe care, cu fiecare zi care trece, o gonim tot mai în urmă, ca pe o haină veche pe care o dai de pomană. Rămânem fără amintiri, povestindu-le altora cu mult aplomb, la un pahar de vin. Nu asta e calea, dacă într-adevăr într-acolo ne dorim să ajungem. E doar calea ce pregăteşte o criză, calea către dimineţile din urmă, în care beam din lichidul amniotic şi ne închipuiam că viaţa, aşa cum arată, e de neînlocuit. Ce pui în locul ei, când nuca seacă din care-a răsărit îţi cască golul ei în faţă şi pe deasupra mai şi râde? Te doare carnea de atâta nonsens, aşa că îţi pui o compresă rece, asculţi aceleaşi poveşti, după care totul revine la normal.

Normalul din ochiul furtunii, acolo unde clădirile sunt roşii şi cerul e negru, unde vântul bate şi toamna este cel de-al patrulea şi cel din urmă anotimp. Al meu, al tău, al copiilor cruzi ce ne zâmbesc din negative de film voalate. Viaţa este pe dos şi rămâne aşa până mâine, când o să o luăm de la capăt.

colecţionarul

A căzut de undeva de sus, din inima Teatrului. Întocmai ca şi Pietonul, înaintea lui, când a plonjat în faţa maşinii, dorindu-şi să vadă ce simte. Doi sinucigaşi, ca două feţe ale aceluiaşi juvete de cupă, într-un pachet de cărţi de joc roase şi tocite.

Cei doi ar fi avut de povestit ceva, dacă soarta le-ar fi permis să se întâlnească. Fără îndoială, colecţionarul ar fi adus în discuţie preocuparea lui principală, aceea de a găsi pe străzile oraşului fete cu ochi arginitii. I-ar fi spus Pietonului că sunt rare, de fapt nu rare, ci aproape de negăsit, iar când descoperi una, ochii ei devin albaştri. Fără excepţie, nu le-a putut colecţiona privirile, iar îndeletnicirea lui nu era mai mult decât o recunoaştere a neputinţei. Râvnea, fără a se putea sătura. La rândul lui, Pietonul ar fi povestit despre dorinţa lui cea mai mare: a-şi trăi viaţa pe drum, din mers, culegând din stânga şi din dreapta frumosul, tot ce-l făcea să se simtă tânăr şi mulţumit.

Colecţionarul ştia ce înseamnă regretele, Pietonul nu îşi amintea de existenţa acestui sentiment. Circulau pe sensuri opuse. Colecţionarul nu avea nimic, Pietonul avea prea multe. Primul locuia în sine însuşi, al doilea locuia în fiecare om pe care-l lua în stăpânire. Ai fi putut spune că Pietonul era colecţionar, iar Colecţionarul doar oprea, din când în când, la stopurile din vieţile altora, văzând că nu le poate avea, dar nu găsea puterea de a traversa pe partea cealaltă.

Pietonul a murit pe trecerea de pietoni, într-o seară de sfârşit de mai, prins în scenariul fetei care-i văzuse sfârşitul cu câteva secunde înainte de a se întâmpla. Colecţionarul a căzut din inima Teatrului patru luni mai târziu. Încă în pachetul de cărţi de joc, juvetele de cupă s-a rupt în două. O parte caută fete cu ochi arginitii, pe treceri de pietoni necirculate, iar cealaltă parte ia în stăpânire suflete moarte, pe care le învaţă să trăiască în ele însele. Într-un fel, cei doi s-au cunoscut fără a se întâlni, de fapt, niciodată.

aerials

Cărările vieţii pe care le bătea de ceva vreme deveniseră de neînţeles. Se izolase, gonind după singurul lucru care i se părea frumos şi cu sens. Pentru ea aşa era, deşi toată lumea o contrazicea. Se zbătea ca peştele pe uscat şi, din când în când, dintr-o frumoasă coincidenţă, cineva îi întindea o mână nesperată, ca un ochi de apă. Îşi potolea setea, apoi se întorcea la lipsa de aer, la lipsa de orizont, la hruba ei unde erau toate călduţe şi familiare, deşi tăiau în carne vie. Oricât ar fi încercat să se convingă de frumuseţea lumii de afară, nu reuşea.

Lipsea ceva din ea, tocmai motivul orbirii ei. Care-i vorbea în altă limbă, limba oamenilor mereu câştigători (în mintea lor), oameni care rămân fără nimic şi pentru care singurul alfabet recognoscibil este puterea urletului, a pumnului şi a muşcăturii. Ori toate astea erau străine de carnea ei, o îndoială cuminte în dimineţile de vară târzie, o încordare nimerită în serile de toamnă timpurile.

Echilibra în balanţă cele (aproape) patru anotimpuri, luându-şi gura de apă dintr-o fântână secată. Plângea şi nu înţelegea motivul. Arunca cu telefonul de pereţi, recupera din stufăriş tot soiul de obiecte aruncate de altcineva, încerca să picteze marea din amintire, dar nu mai nimerea culorile, pentru că vederea îi slăbise din cauza întunericului. Nu semăna cu inocenţii lui Platon, pentru că îşi cunoştea pe de rost temnicierul. Dar o dureau ochii la fel de tare la lumina zilei, lumina puternică de august care nu lasă nimic la voia întâmplării: nici singurătatea, nici nervii, nici oamenii care se gândesc unii la alţii ca la posibilităţi care nu se ştie dacă se vor întâlni vreodată.

Rămânea singură, refăcând paşii necesari, ascultându-şi muzica, scrijelind pe pereţi aceleaşi fraze pe care nu le auzea nimeni. Erau singurii martori ai chinului ei asumat. N-o obliga nimeni să se chinuie şi tocmai de aceea se încăpăţâna. Nu prea putea să mai vadă viaţa fără chin, într-atât orbise. Dacă el n-ar fi existat, viaţa ar fi fost prea uşoară. Fără urlete, plecări demonstrative, pierderi în peisaj, minciuni tivite cu fir transparent, tăceri îndelungi din care culegea cu atenţie fiecare bătaie de inimă care îi ieşea în minus... Se năştea o întreagă pleiadă de stele căzătoare pe care le înşira cuminte pe acelaşi abac, dar socoteala nu ieşea niciodată. Mereu lipsea ceva, lipsea tocmai semnul egal din faţa tuturor ecuaţiilor care, până atunci, le lăsase fără rezolvare.

Venise timpul pentru o schimbare. A scos de la naftalină un disc vechi cu o prelucrare după Bach şi a ascultat-o la pick-up până când a început să sară acul pe disc. Zile, săptămâni întregi. Învăţase fiecare notă pe dinafară, vorbea cu ea ca şi cu un tovarăş pierdut. Devenise companionul nopţilor albe, nopţi în care nu putea distinge întunericul bun de întunericul rău, nopţi în care îi era teamă de ea însăşi, ascunsă în coaja de nucă pe care o credea a fi barcă. Nu era nimic sigur, la primul semn de vânt potrivnic toate părerile ei s-ar fi surpat ca un castel de nisip.

Aşa s-a şi întâmplat. Îngerii merită să moară, dacă misiunea lor nu este înţeleasă. Mai ales că oamenii care ar trebui să o facă sunt adânciţi în propriile egoisme şi nevoi. Când asta se întâmplă, nici măcar alfabetul urletelor nu mai funcţionează. Ca de la surd la surd, îşi urla problemele unui om care nu putea s-o audă, de cât de tare vorbea el însuşi. Dialogul cehovian, în toată frumuseţea lui, îşi spunea ea.

Dimineaţa venea negreşit, luminând timid fiecare ungher al camerei în care el, la un moment dat, lăsase un semn. Mergea pe urmele astea şi se simţea mai bine. I se părea că câştigase pariul cu lumina. Ce nu pricepuse era că lumina se naşte din suflet şi oamenii sunt oricând gata să o primească, dacă privesc în aceeaşi direcţie, vorba lui Antoine de Saint Exupery.

Totuşi, câte puncte de fugă poate avea un orizont? Şi, mai ales, unde să fugi?

Atât lumina, cât şi întunericul, şi-au găsit adăpost în ea. Câştigă pe rând bătăliile, dar soarta războiului n-o poate decide decât ea, femeia care doarme într-o cameră anonimă dintr-un oraş anonim, visând la toate lucrurile pe care îi este teamă să le trăiască, pentru că îi este teamă să renunţe. De ce? Pentru că nu mai este singură. Poartă cu ea o umbră lipită de suflet, pe care, deşi o înţelege şi-o respinge, n-o poate părăsi. În felul ei, aşteaptă să moară, murind câte puţin în fiecare zi. Întunericul scade în intensitate, ea nici măcar nu observă asta, iar orizontul pe care-l priveşte nu adăposteşte decât un zâmbet uşor pervers care spune:

Ce ne-aţi pregătit pentru astăzi? Aveţi room-service? Să vină la mine toată lumea!

Şi lumea a venit, cântând dulce din vioara lui Nigel Kennedy, îmbrăţişând luna în pătrar. N-a mai rămas nimic în urma ei, poate doar luna a cărei strălucire o înţeleg numai cei care pot ieşi din ei înşişi. Nu este cazul eroilor noştri.

În două colţuri diferite ale oraşului, ei îmbrăţişează o pernă de împrumut, gândindu-se că au furat lumina şi liniştea celuilalt. Doar unul dintre ei este în întuneric, lipsit de vlagă şi de viitor, pentru că-l amanetează. Doar unul dintre ei a îmbătrânit şi a obosit. Între timp, Pământul se învârte către o nouă zi, lăsând în urmă povestea cu uşile lui Alice în Ţara Minunilor, care se deschid acolo unde te-ai aştepta mai puţin.

Ce se întâmplă, ai amuţit?

flux si reflux

A fost ca un flux continuu de energie. Nu l-a putut controla. Prin fața ei s-au perindat oameni, ani, locuri, întâmplări, ipostaze, date, amănunte, ezitări, reveniri, urlete, ani, oameni, locuri, întâmplări, ipostaze, date, amănunte etc. etc. etc. După un timp, a început să resimtă oboseala, ar fi fost recunoscătoare dacă i s-ar fi oferit o pauză. Un colțișor doar al ei, unde să-și adăpostească ustensilele cu care picta, visele, cărțile, scoicile și pietrele pe care le adunase în călătoriile ei. N-avea mult bagaj, iar ce cântărea cel mai greu în el nu putea fi dus în spate. În loc să-i fie ușoară, inima îi ajunsese ca o piatră de moară pe care se măcinau cu greu toți oamenii, anii, locurile, întâmplările, ipostazele, datele și amănuntele pe care le primea, stârnindu-i ezitări și reveniri și născând urlete, din când în când. Uitase să vorbească, scotea țipete ascuțite, grave, gâtuite de o emoție pe care nu și-o putea explica.

A dus-o așa luni bune. Refluxul nu dădea semne că se apropie, iar fluxul continuu o secătuise de energie. Din ea nu mai rămăsese aproape nimic în afara ochilor mari, odinioară candizi și dorința ca refluxul, când va veni, să ia cu el toate lucurile care o sufocau. Să se despartă de ele așa cum te desparți de o sticlă în care ai ascuns un mesaj și pe care o arunci în mare, ca să o găsească cineva, cândva, la capătul nopții.

ce să mai vorbim...

"Eu sunt un om pe nişte scări..." spunea un vers de la Pasărea Colibri. Nu ştiu de ce, dar am cântat piesa asta toată ziua, într-o frenezie nebună. N-am reuşit (mai) nimic în pauza autoimpusă de la scrisul pe blog. Nimic, în afara faptului că nu mai simt nevoia să scriu în fiecare zi. Viaţa, aşa cum e, neavând prea multe surprize de la o zi la alta, riscă oricum să fie plictisitoare. Şi-atunci scrisul este şi el plictisitor, dacă tot ceea ce faci e să rescrii realitatea...
Prin urmare, sunt şi eu în situaţia Andrei. Nu ştiu încotro cu blogul, dacă mai merită să-l ţin ca până acum sau să îl transform în cu totul şi cu totul altceva - într-un jurnal de idei, o colecţie de fotografii sau o combinaţie între cele două. N-am idee. Continuu însă să strâng, conştiincioasă, instantanee, oameni, cărţi. Ce-am făcut şi până acum, doar că nu le mai dau drumul aşa de uşor din mine. De curând am găsit şi curajul de care vorbea Alina, cu totul şi cu totul din întâmplare. Urmează o altă pauză: de blog, de oameni, de oraş.

castele de nisip

nepotriviri

Orele curg aşa cum ştiu ele mai bine: se face dimineaţă, apoi prânz, apoi seară. În fiecare zi. Ne alegem aşternuturi noi, potrivite cu somnul din acea zi, şi ne afundăm în ele. Lăsăm altora Câmpiile Elizee - ei sunt doar voci într-un infinit aleatoriu, care creşte direct şi proporţional cu nevoile noastre. Nimic nou. Într-un anumit fel, suntem toţi nişte impotenţi, nişte handicapaţi care ne mulţumim cu puţin. Avem nevoie de vocile de la celălalt capăt al firului, pentru a ne simţi în siguranţă, apăraţi. Greşit! Singura apărare vine din noi, pentru noi înşine. Să spui NU când ţi se oferă ocazia, să spui PA în cele 3 secunde care ţi-au fost acordate.
Overlap e piesa pe care, credeam acum vreo două luni, voi fi redesenat amănuntele utile din viaţa mea. N-a fost să fie aşa, a fost doar una din multele nepotriviri pe care le-am trăit, laolaltă cu niscaiva târzii emoţii adolescentine. Am dat vina pe anotimp (era primăvară), pe situaţie, pe cei care mă înconjurau, rămaşi fără replică în faţa încăpăţânării mele. Ar fi fost mai simplu, mă gândesc acum, să privesc lucrurile din fuga aparatului de filmat, aşa cum se înregistrau, nu aşa cum voiam să le văd. Răsăritul ar fi fost, cred, mult mai respirabil.

c-aşa-mi vine...

Când unele lucruri se termină, încep altele. E vorba de distanţe foarte mici, poate chiar de câteva minute. Azi de dimineaţă a fulguit (dada, deşi este sfârşit de mai) şi tot azi de dimineaţă mi-am mutat din poveşti într-un loc ceva mai "vizibil" pe internet, aici.
C-aşa-mi vine câteodată... doru' de ducă :)

ne_schimbări

- nu suntem mai buni decât ultima faptă bună pe care am făcut-o
- poveștile pe care le spunem se termină întotdeauna identic
- schimbările n-au cum să nu doară, orice re_naștere doare
- felul în care privești lumea e un indiciu al sănătății sufletului
- nu te teme să fii sincer, teme-te numai de prăpastia minciunii
- idealismele, departe de a fi piedici, te învață mai degrabă să mergi
- uită-te la cel de lângă tine și, dacă vrea, redă-i libertatea

poveste despre curaj?

Lucrurile încep să se lege. Respir, privesc norii, aerisesc încăperile în care a început să miroasă a bătrâneţe, a stătut. Şi mi se întâmplă să zâmbesc, cu înzecită surprindere, când citesc daruri venite de la prieteni. Mă emoţionează, mă lasă fără replică. De pildă, ne.văzutele de azi, cu referire la semi_cercurile mele de acum două zile.

Mai jos, comentariu meu la postul respectiv:

M-a pus pe gânduri postul asta. Nu înţeleg despre ce curaj vorbeşti, pentru că în poveste mi se pare că e vorba doar despre frică :)). Mi-ai adus aminte de comentariul lui Carmen la un post de-al meu, norii. Era după împrejurarea aia nefericită din primăvară. Zicea ea: Doar in situatiile limita suntem adevarati. Vorba lui Plesu, necazul este o oglinda care iti reflecta interioritatea. Te-ai vazut asa cum esti: rezistenta la dureri de foarte multe feluri.
Aşa mi-am dat seama că "povestea despre curaj" de acum nu e, cel puţin în ochii mei, decât o delegare a responsabilităţii către un altul, către "mortul" de pe trecerea de pietoni, către lucrurile pe care nu le văd, dar îmi place să aud povestindu-se despre ele, pentru că îmi dau o stare. Nu ştiu cum o percepi tu, m-am grăbit să "dau cu comentariul" înainte să te întreb... Mi-ar plăcea să detaliezi :).
Curajul poate fi sinucigaş. Omori pe cineva, poate nu întotdeauna persoana potrivită, şi speri în renaşterea altcuiva :). Se poate întâmpla, se poate să nu se întâmple.
În postul de care vorbim se prea poate să fi scris "înaintea mea", într-o stare de relativă luciditate pe care-o anihilez, tot analizând-o. Momentan, până se face din nou zi, rămân în faţa trecerii de pietoni şi aştept a doua, a treia... a noua viaţă. Dar câte şanse să dai ne_norocirii să se întâmple? :)

... şi completarea:

Se prea poate să nu fi înţeles nuanţa de care vorbea Alina. Nu suntem întotdeauna cu inima acolo unde trebuie. Faptul că mai scoatem capul din nisip din când în când, dorindu-ne aer curat, nu înseamnă nimic, dacă nu tragem aerul în piept până începe să doară. Oare avem nevoie de "palme" atât de puternice, pentru a ne trezi din amorţire? Un simplu ajunge! nu mai e suficient? Se pare că nu, din moment ce există atâtea nuanţe ale refuzului... până la a crede că, de fapt, este vorba de acceptare.

Poveste despre curaj? Se poate. Sau, aşa cum a mai fost cazul până acum, doar un semicerc aşteptând să fie redesenat.

semi_cercuri

"Cursa" blogurilor asta este (the race): unii scriu despre ce li se mai întâmplă, alţii postează fotografii, altora li se pare simpatic să scrie glumiţe, textuleţe, "literatură". Citind deunăzi blogul Alinei, mi-am dat seama cât timp a trecut de la începutul anului. Mai exact: luna mai se termină. Observaţi că s-a schimbat anotimpul, că am renunţat la geaca de primăvară şi am trecut la sandale/papuci/fuste etc... Prima dată pe anul ăsta când am simţit că vin din altă lume a fost într-o dimineaţă de pe la începutul lui mai, când aşteptam un interviu cu un lector la o facultate din Bucureşti, iar a doua oară a fost când am citit postul Alinei în care povestea că s-au "întâmplat" nişte concerte acum câteva luni. Şi mai e puţin şi muşcăm din "cursa" lunii iunie.
Între timp, am stat ca struţul, cu capul în nisip, ascuzându-mă de toată lumea şi mai ales de mine. Aseară, când mă plimbam prin cartierul de adopţie (Balta Albă-Titan), mirosea a tei înflorit şi verdeaţa se revărsa peste gardurile parcului. Cu totul altă privelişte, prin comparaţie cu lunile trecute. Din loc în loc, pe bănci, cupluri sau câte un bărbat singur, absorbit de gânduri. Pe cei pe care-aş fi vrut să-i găsesc, nu-i găseam. Nici în faţa mea, nici la telefon, nici în vreun semicerc al amintirii.
Am pus punct plimbării în intersecţia-"exit-point" din cartier - nu ştiu ce urmează după intersecţia asta şi nici nu vreau să aflu -, şi-am luat-o agale spre casă. La un moment dat, traversând pe trecere, din stânga mea a ţâşnit cineva. O cunoşteam pe persoana respectivă. Ceea ce nu am recunoscut a fost senzaţia că "nu suntem aici". Nu eram acolo, nu era o stradă din Bucureşti, nu era 26 mai 2008, nu se aprindea nici un felinar, nu mă durea nimic, persoana respectivă nu era cât pe ce să fie călcată de maşină, nu mergeam mai departe, ignorându-i prezenţa doar pentru că, mi se părea mie, nu era singură. O capcană de genul ăsta e foarte periculoasă, pentru că nu ştii când s-o verifici. Te poţi afla în plin autism şi asta pentru toată viaţa. Şi-atunci?
Cei 50 de metri până la a doua intersecţie nu ştiu cum i-am parcurs. Îmi zvâcnea sângele în cap, îmi tot repetam că nu se poate. Sfârşeala din oase şi respiraţia anapoda erau semnele unui şoc care n-avea motive să se fi întâmplat şi totuşi se întâmplase. Asta e regula, dacă partenerul de plimbări în semicerc lipseşte: partea ta de cerc e ok, o desenezi, dar restul?
După câteva minute a sunat telefonul. Am răspuns şi, tot vorbind, am pierdut starea pe care o analizam până în ultimul amănunt. A doua zi, confruntată cu amintirea de pe trecerea de pietoni, persoana în cauză a zis: "a, da? foarte bine c-ai văzut! şi ai văzut bine?". Am văzut aceleaşi haine şi aceleaşi semicercuri. E foarte adevărat, e bine să nu laşi timpul să treacă fără să laşi ceva în urma ta. Omul fără amintiri ştie cel mai bine despre ce este vorba...

plictiseală

M-am plictisit de tăcerea cu care te înveleşti de fiecare dată după ce termini masa. Sătul, cu ochii mici, picoteşti, te uiţi în zare şi te gândeşti la ale tale.

Oamenii, obiecte care fiinţează, se opresc la marginea ta şi te privesc cum nu-i mai poţi privi tu, odată ce treaba lor s-a încheiat.

Respir, spuneai odată. Însă a respira nu implică numai o mişcare ritmică, automată, permanentă. Dacă nu respiri, eşti mort. Truism. Dar respiri sprijinindu-te pe binele venit de la alţii, indiferent de numele lor, de calitatea pe care o au, de ceea ce îşi doresc. Dacă te ajută să respiri, e bine. Cui nu-i convine, să plece să ajute pe alţii, în alte părţi. Oamenii sunt cea mai ieftină materie primă, nu-i aşa?

M-am plictisit să fac gesturi largi, pentru că le fac de una singură. M-am plictisit să curăţ după zilele în care dispar de pe faţa pământului, să fac ordine în lucrurile care nu îmi aparţin. M-am plictisit să încerc să fac linişte în ograda asta cu găini turbate, în care fiecare vorbeşte pe limba lui.

O să tac un pic şi nu o să mă mai plictisesc, sunt sigură.

roz

Avea ochii cruzi, abia se putea uita în lumină. Avea cam 2-3 luni, nu mai mult. O urmăream cum se fereşte de lume, în braţele mamei ei. I se ascundea în sân, se întorcea ori de câte ori încercam s-o privesc. Nu mai ţin minte decât că era îmbrăcată în roz şi că m-a făcut să-mi fie foarte dor de mine însămi aşa cum nu voi mai fi niciodată.

şapte

Şapte au fost minunile pe care am încercat să le desenez.
Şapte au fost minciunile care m-au ţinut departe de adevăr.
Şapte sunt trădările care ne încearcă, ferice de cei care rezistă.
Şapte sunt căutările al căror rezultat nimeni nu-l mai aşteaptă.

chimioterapie

Mă uit la umbrele pe care le aştern în urma mea nopţile nedormite. Mulţumire? A fost, câtă vreme am putut să nu-mi doresc nimic. Dădeam un fel de „tot” (oarecare) şi obţineam un „tot” la fel de aproximativ, condimentat cu tot felul de expresii ciudate, puţin măgulitoare. Nu mai trăisem aşa ceva, mi se părea interesant de experimentat. A fost bine până când experimentele astea au început să muşte din carnea mea, să se adeverească într-o boală periculoasă, atotstăpânitoare.
Azi iau pastile ca să-mi treacă. Fac chimioterapie sentimentală. Ajută? Probabil. O să treacă? Foarte probabil. Când? Nu ştiu. În curând.

lucruri importante

Din când în când, tras de mânecă, te arăţi lumii. Zâmbeşti, faci o reverenţă adâncă şi aluneci către următoarea scenă unde-ţi vei căuta mai binele. Unde sunt răbdarea, atenţia, compasiunea? Mai demult spuneai că nu concepi aşa ceva, pentru că astea-s pierdere de vreme. Nu poţi fi răbdător, atenţia e de meritat, cât despre compasiune... e pentru câini.

Cum spuneam...

Domino - Circul

sfinxul retoric

De ce trebuie să auzim clar nişte lucruri, pentru a le putea crede? De ce avem nevoie să ascultăm vorbindu-se despre ele? Ajunge să vorbeşti, pentru ca ele să devină adevărate? Şi dacă le auzi, ce se întâmplă mai departe? Unde putem vorbi de adevăr şi de unde putem vorbi de minciună? Ce relevanţă au toate astea?
Unde e nevoie de noi pe bune? În noi înşine, în ceilalţi?
Cum e posibil să-ţi cancerizezi (sic!) existenţa, fiind mereu atent înaintea ta, la alunecarea lucrurilor în neant? Cum le poţi opri? Merită să le opreşti, din moment ce tot acolo ajungi? Faptul că opresc timpul, făcând un sacrificiu, pentru cine e important? Pentru timp? Pentru mine? Pentru prea puţini, în afară de cei care mă cunosc şi privesc spectacolul neclar, semipermanent, poveştile în care mă retrag, punând capul pe perna mea galbenă cu clowni.

Am descoperit o piesă faină, exact la polul opus faţă de tot ce-am scris mai sus. În ea nu există întrebări (nici retorice, nici altfel), nu există tristeţi, ci doar muzică.

Sfinx - Mierea