pietonul

L-au strâns de pe caldarâm brancardierii de pe salvare. Ajutorul a sosit prea târziu: şoferul maşinii care venea din stânga nu l-a văzut traversând şi l-a spulberat. A durat o clipă. Era sânge peste tot, mămăiţele din cartier se strânseră pe margine, comentând, servieta zburase la 20 de metri de locul accidentului, haina sfâşâiată îi acoperea faţa pe jumătate. Mai avea încă ochii deschişi, încremeniţi într-o surprindere mută.
- Ăsta chiar a privit moartea în ochi şi-a apucat să-i şi spună vreo două, şopti ca pentru sine unul din brancardieri, punând pe targă antebraţul smuls în urma impactului.
Se aştepta venirea echipajului de poliţie. Cei trei au delimitat locul accidentului, au desenat cu creta pe asfalt poziţia fiecărui „obiect”, apoi s-au aşezat pe marginea bordurii proaspăt vopsite, aprinzându-şi câte o ţigară. Din ambulanţă, de sub o pătură de spital, mortul parcă li se alăturase. Nu-l puteau ignora, priveau către el cu fereală. Corpul zdrobit, pe care sângele nu apucase să se usuce, era cald încă, de-ai fi zis că se doar se odihneşte.
- Săracu’ om! Ce-o să zică maică-sa, când o să afle că fi-su a dat ortu’ popii?
- Pe deasupra, era la doi paşi de casă! Ce-o fi fost în capul lui, să traverseze fără să se asigure? Parcă n-ar fi ştiut trecerea asta de pietoni, n-ar fi mers pe-aici în fiecare zi!
- Ei, şi tu! Ce dacă era în spatele casei? Atâtea zile a avut, s-a închis robinetul, asta e!

Brancardierii, oameni atenţi, îl căutaseră pe mort prin buzunare. Era gata inventarul: un portofel cu 50 de lei, buletinul, chitanţele de la bancomat, legitimaţia de serviciu şi carnetul de student, cheile şi telefonul mobil care, culmea, continua să sune în gol. Unul dintre brancadieri, îndrăzneţ şi mai iute la mânie, îl închise cu de la sine putere:
- O să afli în curând unde-i domnul, doar o să vii să-l recunoşti la morgă!
La capătul celuilalt al firului, izbucni o înjurătură sănătoasă:
- Fir-ar al dracului! Când să te sun, ca să-mi răspunzi?!
N-avea cum şti că, în urmă cu 10 de minute, se hotărâse că posesorul celularului nu va mai răspunde niciodată la telefon, iar intrarea din agendă nu va mai avea ecoul ştiut. Din ce în ce mai slab, va dispărea definitiv din memorie. Adresa de e-mail şi adresa poştală vor fi devenit, peste câteva zeci de ore, o adresă permanentă.

De la etajul doi, din blocul de vis-a-vis, o pereche de ochi curioşi privea scena din stradă în tăcere. N-a chemat-o pe maică-sa, care trebăluia în bucătărie. N-a chemat pe nimeni. Stătea şi privea, plângând. Ar fi vrut să le urle nesimţiţilor ălora că nu se face să cauţi mortul în buzunare, fără ruşine, de parc-ar fi fost doar o pradă pentru corbi. Mulţimea înghesuită nu-i permisese să vadă cine era în ambulanţă. Curând se jenă de curiozitatea ei, la gândul că bietul om o avea şi el familie – părinţi, fraţi, poate chiar o nevastă şi copii.
- Ei ce-or să facă, săracii? se gândi ea.
Nu văzuse până atunci un accident atât de grav, îşi simţea picioarele moi, fără vlagă. Coborî în stradă, încercând să-şi ţină firea. Unul din brancardieri, nu cel care închisese telefonul, o opri lângă bordură şi-o luă la întrebări:
- Cine sunteţi, don’şoară? Aveţi vreo legătură cu accidentul?
- Eu? Am văzut că s-a întâmplat, vreau să văd cine este în ambulanţă... bâgui ea
- A, da? Sunteţi cumva de la presă?
- Ah, nu... Stau în blocul de vis-a-vis... Ştiţi cumva cine e?
- Da, ştiu, am văzut buletinul. E un vecin de-al dumitale, don’şoară. Era, de fapt. Locuie... locuia un pic mai încolo, pe aleea... uite că nu mai ştiu cum îi zice. Parcă Hortensiilor.
- Bloc, scară, etaj? insistă tânăra.
Brancardierul îi dădu toate informaţiile, curios la rândul lui să observe cum tânăra, pe măsură ce-l asculta, se albea la faţă din ce în ce mai tare. Când a terminat, a trebuit s-o ţină, ca să nu cadă din picioare.
- Ce e, don’şoară? Îl cunoşteaţi? Că dacă-i aşa, poate-i anunţaţi familia, că noi...
- Nu, nu cred. Sau poate da... Dar dacă.... vă daţi seama? Nu-mi pot imagina... Pot să urc un pic în ambulanţă, vă rog?

Brancardierul încuviinţă şi-o ajută să urce în ambulanţa veche, delabrată, ba chiar şi trase pătura roşie, boţită, de pe chipul mortului. Tânăra se găsea acum faţă în faţă – dacă se poate spune aşa – cu priveliştea greu de suportat. Era adevărat, îl ştia din vedere pe bărbatul întins pe targă. Îl vedea în fiecare dimineaţă şi seară traversând pe trecerea de pietoni din faţa blocului ei, grăbit şi preocupat, îndesându-şi ochelarii pe nas. Acum nu-i mai avea şi-o privea cu o căutătură uimită, încremenită. Era prima oară când se uita la ea, când părea că o vede, deşi nu mai putea vedea nimic.

De undeva, de deasupra tuturor, bărbatul privea scena – mulţimea, şoferul care aştepta lângă maşina avariată în accident, ambulanţa, brancardierii în salopete portocalii, pe tânăra care stătea lângă ceea ce fusese corpul lui până-n urmă cu un sfert de oră – şi tuna neauzit:
- Cât zgomot! Am crăpat, gata! O să citiţi despre mine mâine în „Libertatea”, poate o să vă vedeţi şi-n poze. Nu vă e de ajuns? Corbilor!
În acelaşi moment, tânăra tresări. I se păru că pe chipul bărbatului fluturase un zâmbet dispreţuitor, deşi era imposibil să se întâmple aşa ceva.
- Ia uite-te la el, nici mort nu renunţă la grimase! îşi spuse ea ca pentru sine.
Din spatele ei, brancardierul îi atrase atenţia:
- Haideţi don’şoară, a venit poliţia! Nu e bine să vă găsească aici!
Fata coborî şi se îndepărtă de ambulanţă, pierzându-se în mulţime. Felinarele de pe stradă se aprinseseră deja, mirosea a tei înflorit, norii se adunaseră peste parcul din apropiere, prevestind o furtună de vară. Lăsă în urmă agitaţia, urcă în casă şi se culcă. Ştia că a doua zi, dis de dimineaţă, îl va vedea pe bărbat traversând grăbit pe trecerea de pietoni, la fel de neantent ca întotdeauna.
- Până la urmă, pisicile au nouă vieţi! De ce n-ar avea şi oamenii, în amintirile noastre? îşi spuse ea, înainte s-o fure somnul.

ce se mai visează (X)

- luminile orașului, în "noaptea muzeelor"
- luna plină, prinsă în vârful macaralei din intersecția de la Dristor
- prin oraș, mulți omuleți roșii / portocalii / verzi / albaștri
- ascultând Halycon cu soarele-n față, în troleibuzul 79
- în metrou, adolescenți citind cărți din vechea BPT
- culorile de pe "Motoare", când se face foarte târziu
- mirosul de tei înflorit, după ploaie

ce se mai visează (IX)

- viaţa pe un peron şi staţiile de autobuz paralele
- oazele de verdeaţă nebănuite într-un oraş prăfuit
- raza care aterizează pe pernă, la răsăritul soarelui
- cântecul despre timp pe care n-apuc niciodată să-l cânt
- marea, marea, marea (pe care n-am mai văzut-o de 5 luni)
- fumul de ţigară care urcă spre reflectorul aprins
- cele opt sunete pe care nu le pot auzi

zâmbetul din autobuz

Recunosc, îmi place să merg cu autobuzul şi să mă uit la oameni şi la imaginea mea aşa cum se reflectă pe geam, dacă e soare. În momentele alea mă simt ca şi cum în imaginea reflectată ar fi altcineva. Cineva care nu vorbeşte, dar zâmbeşte şi se lasă cuprinsă de melancolii. Atunci îşi aduce aminte de Constanţa.

anotimpul, din mers

8:30 şi eram deja în taxi. Când am coborât, în faţa liceului Mihai Viteazul, am avut un moment de derută: unde sunt? ce zi e? ăsta e oraşul meu? Recunosc, n-am luat niciodată taxiul aşa devreme, de obicei circul cu metroul şi nu apuc să văd ce se întâmplă la suprafaţă. Ce se întâmpla pe bulevardul Pache Protopopescu? Se întâmpla un anotimp, altul decât cel pe care-l văzusem ultima oară când am hoinărit prin oraş sub ploaia rece de primăvară. Azi era deja vară în toată regula, cu mult verde, multă lumină şi miros de tei înflorit. Mă simţeam ca picată din lună. Şi, ca tot atâtea cireşe pe tortul nedumeririi mele, cele două-trei librării de lângă liceu, cu vitrine ca pe vremuri, din care mă priveau câteva cărţi pe care mi le doresc de multă vreme. E un semn, mi-am zis.
Am venit cu o zi mai devreme la întâlnirea pe care-o fixasem ieri, chestiune care mi-a sporit starea de confuzie. După ce am terminat treaba, am ocolit spre centru pe strada Olari, într-un univers plin de umbre, desişuri neumblate şi clădiri cu parfum de altădată.
Cred c-a fost cea mai frumoasă dimineaţă din ultima vreme, în absenţa stăpânilor.

păpuşa

O să fac din ea cea mai frumoasă păpuşă care-a fost expusă vreodată la un salon de specialitate! O s-o îmbrac, o s-o coafez, o să-i dau ceva inteligent să înveţe şi să vezi ce-o s-o mai admire lumea... Trebuie să-mi reuşească, n-am voie să ratez ocazia asta de a mă face remarcat. Cine-a construit-o a folosit material bun, dar n-a desăvârşit-o! Asta am să fac eu, doar să mă asculte...
Mai întâi, o să aleg cele mai potrivite materiale, în culorile care-mi plac mie: roşu, portocaliu aprins, albastru pal şi poate negru. Nu ştiu, mă mai gândesc. O să-i comand croitorului meu să-i aranjeze câteva rochii mişto...
Apoi, o să trec la fineţuri - tunsoare, machiaj, bijuterii. Astea trebuie să fie din plin. Că aşa e frumoasă o păpuşă, dacă străluceşte. Dacă n-are pic de machiaj, e fadă şi neinteresantă. O tunsoare tinerească, un pic de fard auriu pe pleoape, roşu-n obraji şi un ruj care să se asorteze...
După asta, o să trec la accesorii: genţi, pantofi. Musai din piele naturală, musai colorate... Păpuşa mea trebuie să fie explozivă, s-o admire lumea. Nu pot să mă duc la expoziţie cu o eboşă, nu-i aşa?
Iar ei... o să-i placă toate astea. Îmi va mulţumi pentru că a fost cea mai frumoasă din oraşul acesta... măcar o zi.

cel care purta ochelari

Acum mulţi ani am cunoscut un om alunecos. Avea dublul vârstei mele de atunci şi, la prima vedere, părea un tip vesel care ştia să povestească aproape orice astfel încât să te facă să râzi. Nu te plictiseai cu el. La un pahar de vorbă sau dimineaţa la cafea... era tot numai un zâmbet.
Asta, dacă nu-i ieşeai din cuvânt. Cum se întâmpla să ai o părere proprie sau - mai rău - să-l contrazici, cum te taxa şi i se înnegura privirea. Începea să privească pe deasupra ochelarilor cu o căutătură rea, albastră, rece. Îţi îngheţa sângele în vine şi căutai să adaugi ceva care să-l liniştească, să-l facă din nou să glumească.
Era tiranic, în felul lui. Nu spunea aceeaşi poveste de două ori în acelaşi fel şi nu dădea amănunte despre el însuşi. N-am aflat aproape nimic util despre el, deşi am petrecut mai bine de o săptămână împreună cu el şi alţi prieteni. A "alunecat" în uitare şi s-a ficţionalizat pe măsură ce-au trecut anii. Am încetat să mă mai gândesc la el, la ce trăisem. Ajunsese nu mai mult de o amintire depărtată, când l-am întâlnit, acum ceva vreme, pe cel care-l copiază aproape perfect.
Văzând asemănările dintre ei, mi-am dat seama că nu sunt nici originali, nici deosebiţi. Sunt doar doi oameni pe care s-a întâmplat să-i cunosc la un moment sau altul din viaţa mea. Abia faptul că seamănă atât de bine mă nelinişteşte. Aici e un semn de atenţionare. Ce fac cu el... voi vedea :).

ce se mai visează (VIII)

- inele cu piatră de chihlimbar în care se reflectă răsăritul
- un iepure de Martie care nu este niciodată în întârziere
- oamenii dragi care tac, surprinşi în firidele somnului meu
- Amon şi Moby într-un schimb de emoţii
- Laura lui Kundera fără dorinţa de a mai şantaja
- o călătorie în belşugul nesimţirii

voci intermitente

N-am mai încercat demult să ascult vocile oamenilor pe care le aud în fiecare dimineaţă în drum spre serviciu. Îmi pun căştile pe urechi şi străbat astfel însoţită kilometrul până la metrou. Cele 10 minute de muzică mă pregătesc pentru o zi petrecută-n linişte, doar cu gândurile mele pe-aproape. E şi ăsta un fel de a te (auto)educa.
Nu mă sperie nimic, nici măcar intermitenţa vocilor care vin dinăuntru spre în afară. Fiecare dintre noi are astfel de voci. Şi nu, nu suntem nebuni. Doar foarte singuri, uneori. Şi-atunci vocea gândurilor înlocuieşte prezenţele absente.

la firul ierbii

M-am plimbat prin iarba înaltă, udă de rouă și de ploaie. Soarele apunea peste dealul din depărtare, frigul îmi intrase în oase. La firul ierbii, învățam să cânt în tăcere. Niciodată aproapele n-a fost atât de departe.
Fântâna din curte a secat, mi-a spus Bunicul când am ajuns înapoi.
De ce a secat, Bunicule? l-am întrebat eu.
Pentru că nu plouă destul din pământ înspre cer, mi-a răspuns el întristat.

ce se mai visează (VII)

- tricourile negre la uscat pe frânghia dintr-o curte interioară
- scrânciobul din piaţa centrală a unui sat de munte
- muzica născându-se din nimic şi întorcându-se în nimic
- amănunte care revin în ciuda uitării
- stiloul pe care l-ai uitat pe bancă în clasa a V-a
- căldura unui gând venit din greşeală

declic

Se simţea ciudat de la o vreme. Lumea-n care intrase se dezintegra. Aruncase cheile explicaţiilor, iar declicul n-a întârziat. Cât de tare vrei să te murdăreşti? părea a întreba imaginea din oglindă.
M-am stricat, trebuie să existe ceva care să mă pună la loc, îşi spunea. Nu căuta soluţia, ci se uita în continuare în oglindă. Se lovea de toate, ca într-o beţie continuă.

Căci viaţa nu era dezordonată şi nu era haotică. Dimpotrivă. Era foarte bine pusă la punct, lua exact ce-şi dorea, cum îşi dorea. Ştia să apese butoanele potrivite. Ar fi vrut să-nveţe mai devreme asta şi de la cei mai buni.

Îţi dai seama cât timp ar fi economisit?

ce se mai visează (VI)

- cărțile de joc cu numele noastre pe ele
- acoperișurile pe care lenevesc pisicile
- parfumul de liliac la căderea serii, după ploaie
- vocile dragi care-ți vorbesc frumos
- contururile pe care le cunoști, dar nu le recunoști
- tot felul de tăceri (in)utile
- viața mea, separată de a ta

ploaia

Prima dată pe acoperișul lumii, în timpul unei ploi de primăvară. Nu-mi doream decât să lenevesc, să privesc ploaia și să ascult muzică. Acoperișul era aproape gol, se auzeau doar vocile câtorva rătăciți, dar nu le vedeam fețele. Mai bine, mi-am zis. Nici ei nu mă vor vedea pe mine.
M-a mirat furia ploii dezlănțuite pe care o priveam ca hipnotizată. Cerul negru dinspre apus nu prevestea nimic bun. Muzica? Urma, al doilea album. Nu-i mai ascultasem demult, chemau nostalgia în decorul părăsit și lucios al "acoperișului". Mi-am zis să am răbdare cu șuvoiul de amintiri care reveneau, fără să le pot opri. Și aici ar fi trebuit să fie vorba despre altceva... dar nu are cum. Profilul serios din dreapta mea, citind schița-unei-cărți to-be, nu-mi "povestea" nimic. Era doar o oglindă a interiorității mele: dură, în puține nuanțe, categorică, încăpățânată și alunecând printre motive de tot felul pentru stări de tot felul. Eram cât se poate de singuri.

(va urma)

ce se mai visează (V)

- un loc în care sentimentele nu devin caricaturi
- o despărţire corectă în silabe, atunci când trebuie
- o ameninţare cu ziua de mâine, ca o undiţă aruncată din prevedere
- un soare invizibil, un somn liniştit

ce se mai visează (IV)

- locul unde somnul ajunge în fiecare noapte la oră fixă
- a vorbi despre defecte la fel de lesne ca și despre calități
- multe cuvinte bine alese, pleznite cu viteza adevărului
- cineva bolnav de "fericită"
- amenințări care nu ajung la destinatar, dar îl rănesc pe expeditor
- lumea închisă într-un telescop

somnul din cuib

Oamenii sunt mai frumoşi când dorm. Revin la copilăria care "trezia" o ascunde cât de mult poate. El spune o poveste în timp ce doarme, poveste de care nu e conştient. Nu mi-o spune doar mie, desigur, dar nu ştiu să o fi dat mai departe şi altcineva. A povesti această poveste e unul din puţinele gesturi pe care le mai pot face, ca să ştiţi că aşa ceva chiar există, în Bucureşti în 2008, printre detaliile în care ne înecăm profunzimile, convinşi că am făcut cine ştie ce chestie.
În timp ce doarme, adună în jurul lui aşternuturile, închipuind un cuib. Agăţându-se cu pumnii strânşi de marginea lui, încearcă să reziste acolo cât de mult e posibil. Rezistă până-l aruncă afară cine ştie ce coşmar sau, mai rău, ceasul deşteptător - vocea suavă (!) şi electronică a telefonului mobil.
În timp ce doarme pe chipul lui circulă toate stările pe care le reprimă când e treaz - de la furie la bucurie, de la indiferenţă la dependenţă. Filmul e întrerupt doar de perna moale cu care-şi mai acoperă faţa, parcă pentru a se feri de goliciune.
În timp ce doarme, nu poate să nu fie sincer. E aşa cum este, fără măşti, mai urât decât ar crede, mai frumos decât poate fi când recurge la subterfugii. Nu rămâne nimic între el şi lume, dialogul este 1 la 1. Cineva spunea despre această abandonare în somn că este singura stare în care poţi fi orice vrei să fii. Pe rând, de câte ori doreşti. Visezi, dar nu alegi. Dacă nu alegi nimic, nu îţi limitezi posibilităţile. Dar însăşi alegerea de a nu face nimic e o alegere, iar prezenţa se transformă în absenţă. Şi încă una foarte deprimantă, pentru că nu eşti aici, ci dincolo. Aşa şi el - doarme, deci nu este prezent decât în sine însuşi, cu visele sau cu lipsa lui de vise. Culmea e că am observat că poate face asta şi când e treaz: refuză comunicarea, refuză înfăţişarea, se ţine departe, la o distanţă care pare accesibilă, dar nu este. Restul nu mai contează.

ficusul

Locuiește într-o scară de bloc din centru. Are cam doi metri înălțime, frunze multe și verzi și o imagine foarte bună despre sine. Până acum vreo două luni, casa lui era pe pasarela dintre etajul 1 și parter. S-au găsit niște binevoitori care să-l mute chiar lângă intrare, în calea "elementelor". Bietul ficus a început să sufere de frig și de absența intimității. Cât am mai locuit în blocul respectiv, îl întâmpinam cu un salut în fiecare dimineață și seară... Mi se părea din ce în ce mai familiar, îmi aduceam aminte de glumele pe care le făceam pe socoteala lui cu un amic, după o noapte de petrecere... Ficusul devenise atunci om și noi devenisem ficuși... Iar o exclamație tot răsuna în aer, colorând atmosfera:
- Băi pedofilule! Pedofilule!
(nu reproduc gluma, e imposibil de descris; e bine dacă auzi, totuși, niște hohote de râs nestăvilite pe fundal...)

pofticiosul

Multă vreme l-am considerat un om frumos. Avea toate atuurile, părea că se va descurca bine în viață. Curios sau nu, tot el ți-ar fi înfipt și cuțitul în spate dacă ar fi avut ceva de câștigat din asta. Avea inclusiv pretenția de a fi ascultat după cum (tot el credea că) merită. În atari condiții, ce-l făcea să-și păstreze aerul angelic? Cum de nimeni nu observa că era un criminal? Un pofticios ucigaș de cuvinte cum nu se mai născuse de multă vreme. Le colecționa. Cuvintele nu se împotriveau, se considerau norocoase până ajungeau la data scadenței. Atunci le muta în încăperile întunecate ale memoriei și nu le mai lăsa să vadă lumina zilei. O lună-două-nouă, până când uitau și ce înseamnă.

ce se mai visează (III)

- alte orizonturi, deschise "în afară"
- cuvinte cu adevărat frumoase
- rafturi întregi cărți noi-nouțe mirosind încă a cerneală, gata de citit
- un motan mare și tărcat care a învățat să vorbească
- un concert Pink Floyd pentru prieteni

(va urma)