ploaia

Prima dată pe acoperișul lumii, în timpul unei ploi de primăvară. Nu-mi doream decât să lenevesc, să privesc ploaia și să ascult muzică. Acoperișul era aproape gol, se auzeau doar vocile câtorva rătăciți, dar nu le vedeam fețele. Mai bine, mi-am zis. Nici ei nu mă vor vedea pe mine.
M-a mirat furia ploii dezlănțuite pe care o priveam ca hipnotizată. Cerul negru dinspre apus nu prevestea nimic bun. Muzica? Urma, al doilea album. Nu-i mai ascultasem demult, chemau nostalgia în decorul părăsit și lucios al "acoperișului". Mi-am zis să am răbdare cu șuvoiul de amintiri care reveneau, fără să le pot opri. Și aici ar fi trebuit să fie vorba despre altceva... dar nu are cum. Profilul serios din dreapta mea, citind schița-unei-cărți to-be, nu-mi "povestea" nimic. Era doar o oglindă a interiorității mele: dură, în puține nuanțe, categorică, încăpățânată și alunecând printre motive de tot felul pentru stări de tot felul. Eram cât se poate de singuri.

(va urma)