mi-e dor

linia orizontului

lecția

(foto de aici)

linişte

fragilitate

claritate

ochean de apă / caleidoscop de piatră
(foto, aici)

ora stricată

(foto, aici)

pescarul zburător

Privește acest om "suspendat" pe barca lui pescărească.
Pare o pasăre gata să-și ia zborul.
(foto, aici)

în deșert

spune-mi o poveste...
(foto, aici)

vară târzie, devreme

Sunt din ce în ce mai multe imaginile pe care nu le pot lega cu nimic, cu nimeni. Trec în experiența mea ca excentricități, elemente exterioare mie. Au ele un "ceva", dar nu pot să pătrund dincolo de învelișul cu care se protejează, așa că demascarea n-are loc (n-o spun în sens negativ…).
Dacă stau să mă gândesc bine, fiecare dintre noi are un mecanism de apărare pe care trebuie să știi să-l "descifrezi" pentru a pătrunde dincolo. S-ar putea ca acest "dincolo" să fie precum imaginea de mai sus - un peisaj de vară târzie, ca o veste veche pe care-o tot auzi și-ți încălzește inima într-un anume fel.
Căci oamenii au resurse infinite pentru compensare, nu mai încape nici o urmă de îndoială.
(foto, aici)

te omor!

Privirea asta am mai întâlnit-o undeva. Cercetează, nu te lasă să ascunzi nimic, vede până în cel mai ascuns ungher al sufletului tău.
E doar un copil de 10-12 ani, cum se poate să aibă așa o forță? Însă, dacă privești atent, este de fapt mult-mult mai bătrân de atât. Are 30-40 de ani. În ochii ăștia albaștri s-a strâns multă ură, mult cinism. N-are prea multe expresii la îndemână, este suficientă una ca să te facă praf.
Nu e nevoie să-i vezi toată fața, ca să simți pericolul.
Nu e nevoie s-asculți, ca să auzi strigătul: TE OMOR!
Cine pe cine omoară?

(foto, aici)

aria unei insule

nu este o cifra, nu ganditi matematic.
ea se afla privind din punctul de vedere al portocalei.
rotunda si ea, ca si insula care se inconjoara de 23 de ori,
numai dupa apusul soarelui. in acest scop se va folosi o barca.
se pune portocala pe muchia barcii, langa vasla dreapta,
si se priveste.

pot exista mai multe insule pe insula si, in mod necesar,
tot atatea arii. poate, chiar mai multe.

limite nu exista.

vedere de sus

seara tarziu: langa un tango al lui Astor Piazzola, un pahar de wiskey si cateva reproduceri de epoca. bate ceasul secundele incet-incet, ca-ntr-o poveste, si nu-mi vine sa cred, vorba cuiva, ca asta e viata mea. asta e, nu-i nici o indoiala.
si e bine:)

diferente

cubul rotund

follow-up

O prietena de departe a scris ceva frumos: aici

Completez:

Aricii intotdeauna se ascund. Aricii sunt precum oamenii, cand le pui prea repede o oglinda in fata. Mai ales daca oglinda este propria ta privire. Prin urmare, arici fiind sau in-arici-preschimbandu-ma, simt nevoia sa ma tina cineva in palma. Sa nu-mi mai fie iarna, sa nu-mi mai fie frig, sa nu-mi mai fie intuneric. Sa fie o noapte de vara, cu prietenii stransi la o masa, intr-un anume cartier, intr-un anume oras:). Sa vorbeasca in tihna despre arta, despre dragoste, despre viata. Asa cum au facut-o, odata, demult. Ariciul asta nu a plecat nicaieri si nici nu s-a ascuns. N-are cum, e mereu la tine in palma :).

cercurile lui Murakami

Murakami e un autor pe care ori il iubesti, ori il urasti. In ultimii ani, am citit tot ce se putea gasi pe piata, in romaneste. Se cheama ca sunt familiara cu universul sau imaginar. Asa cum li se intampla si altora, cu alti autori, il recitesc pe Murakami cu aceeasi placere. E ca o terapie pentru suflet. Nu conteaza ca-i vad urzeala textului, ca prea marea familiaritate cu mecanismul de constructie al naratiunii o face sa devina previzibila. Cercurile lui Murakami, formate din mii de cuvinte, creaza sens. Creand sens, nasc frumusete. E atat de simplu!

Amelie

Am vazut filmul acum vreo 4-5 ani. M-a surprins placut universalitatea destinului special al acestui personaj... Sa ma explic... Amelie nu a avut o copilarie obisnuita, ea nu este o fata/femeie obisnuita. Cu toate astea, in povestile copilariei ei musai se regaseste ceva din copilaria fiecaruia dintre noi. Imi place inocenta ei, nedisimulata, dar si ironia fina cu care stie sa se priveasca si sa-i priveasca si pe cei din jur. L-as recomanda tuturor celor care vor sa-si reconsidere trecutul. Si nu numai lor...














Mai multe, aici

bad news

A billion people died on the news tonight
But not so many cried at the terrible sight
Well momma said
It's just make believe
You can't believe everything you see
So baby close your eyes to the lullabies
On the news tonight

Who's the one to decide that it would be all right
To put the music behind the news tonight
Well momma said
You can't believe everything ya hear
The diagetic world is so unclear
So baby close your ears
On the news tonight
On the news tonight
The unobtrusive tones, on the news tonight

And momma said, mmmmmmm
Why don't the news casters cry when they read about people who die?
At least they could be decent enough to put just a tear in their eyes

Momma said
it's just make believe
You can't believe everything ya see
So baby close your eyes to the lullabies
On the news tonight

(Jack Johnson)

Nu i-am zis vestea. Nu am putut. Vestea proasta ca de acolo de unde a intrat nu se poate iesi. Oricat as incerca, nu pot sa-l alung din mine. Candva, demult, acest lucru m-ar fi bucurat, pentru ca as fi vazut in el o expresie a staruintei, mi-as fi dat o nota mareee. Dar nu-i asa. Nota e mica, merit un 2. Si nu pentru staruinta, ci pentru prostie. Vestile proaste circula cu viteza cu care-ti permiti sa-ti uiti drumul, sa-l adopti pe al altuia. Sau doar sa ti se para ca-l adopti. Habar n-am. E asa o invalmaseala in capul meu, ca as avea nevoie de o pauza. Doar ca pauza, ca si activitatea, nu vine cand vrei tu, ci cand vrea ea. Cand ti-e prea lehamite si esti prea obosit ca sa mai faci ceva. Orice. De obicei, cazi intr-o stare de prostratie vecina cu autismul. Nu auzi, nu mai simti nimic. Te uiti pe fereastra biroului la macaraua de vizavi si ti se pare ca e o dihanie cu suflet. Ca are ochi, ca te poate privi. Ti se par tot felul de lucruri si nici macar n-ai luat o gura de vin. Esti perfect treaz si e inutil.

Imi privesc mainile, imi aud disperarea pulsand incet-incet sub piele. E vocea sangelui, a incapatanatului sange care nu ma lasa sa continuu sinuciderea asta lenta, imi tot da chestii de facut. De pilda, sa ma trezesc din visarile care ma arunca pe-alaturea cu drumul. O sa am mult de suferit din cauza asta, mi s-a tot spus, imi spun si eu de cate ori apuc, dar tot degeaba. Pana nu te trezesti, dormi.

Pana una-alta, pauzim un pic...

tot atâtea lumini şi umbre