06:33

Când eram copil, mă trezeam cu noaptea-n cap doar când trebuia să plec din oraş: mare-munte-concediu, unde era de plecat cu ai mei. De două zile, mă trezesc brusc când nici nu s-a crăpat bine de ziuă şi nu mai pot adormi. Pisicile se miră, se opresc din tors; deschid fereastra către curtea din faţă în care am stat prea puţin astă-vară şi ascult păsările. Dacă prind şi un pic de soare, atunci e şi mai bine.
Nu ştiu care e motivul acestor treziri bruşte. Îl bănui, dar mi se pare prea simplu să fie doar atât. Nu mai sunt obosită, nu mai am de ce să ascund capul în perna mare, dormind peste măsură? Aerul din jur parcă s-a rarefiat, poate că până la sfârşitul acestei săptămâni voi desfiinţa ora 06:33 şi voi inventa alta nouă sau poate îmi voi aminti de cea din copilărie, "cinci şi şaptişpe", când ne trezeam cu toţii, copiii, ca să vedem răsăritul. Era ceva nou, ni se părea că eram oameni mari.

Aş vrea să îmi amintesc cum zâmbeam mai demult. Să-mi beau cafeaua, să scutur tăcerile şi să îmi petrec câteva clipe în parc, în fiecare zi, însemnând norii şi valurile şi lăsând oamenii să fie aşa cum sunt şi aşa cum vor fi până în cea din urmă zi a vieţii lor. Nu ne putem schimba unii pe alţii, dar putem, măcar, să fim îngăduitori cu slăbiciunile noastre. Să nu le creştem, căci ne vor ologi sufleteşte, dar nici să le omorâm. Cine ni le-a dăruit, a ştiut mai bine. Iar cine nu are slăbiciuni, nici nu poate să crească. Rămâne undeva "foarte sus" fără a fi, de fapt, acolo. Îi plac înălţimile, dar nu le poate cuceri.

Momentan, universul e cu susul în jos. Confuză, adormită, mă bucur de ora mea secretă şi încerc să nu mai simt că mă sufoc. Am trecut la exerciţii, cum spunea cineva. La exerciţiile de supravieţuire dincolo de imaginar.

răsăritul (XIV)

Deschise ochii exact la timp. Pe pernă dormea cineva. N-o recunoştea, experimentul nu reuşise. Respiraţia egală, lipsa urmelor nopţii care trecuse, aerul proaspăt din cameră, lumina care intra pe fereastră nestingherită, devreme-le care era, în locul unui târziu-la-prânz... toate erau semne că se întâmplase ceva. Era foarte atent la prezent, mai puţin atent la trecut. Ştia să folosească funcţia "erase". Nici n-a văzut răsăritul care s-a întâmplat rapid, săgetându-i privirea albastră şi înmiindu-i indiferenţa.
De pe pernă, din somnul care încă nu dispăruse cu totul, cineva îşi liniştea inima şi-şi spunea cu destul curaj cât să întoarcă o lume: n-am fost aici, aici n-a fost niciodată.
Privirea albastră încuviinţă, închizându-se în sine şi apăsând, pentru ultima oară, butonul "erase" al realităţii.
De acum înainte puteau trăi liniştiţi.

răsăritul (XIII)

Într-un cer violet, violenţa cu care ne cerem drepturile - fie noapte sau zi, răsărit sau apus - ne conduce ca un stăpân plăcernic şi încăpăţânat.
Răsăritul acesta îl voi desena în singurătate. Nu ai nevoie să fii lângă mine ca să vezi ce fac, încotro mă mişc pentru a descoperi aceleaşi urme, pe aceleaşi poteci. Au trecut 13 ani şi au trecut fără să lase nici o urmă.

răsăritul (XII)

"I'm in the dark here, I'm in the dark" spunea Al Pacino într-o replică a lui celebră. Chestia e valabilă şi pentru răsăriturile înfăşurate pe roata din vitrina petshop-ului de pe Smârdan. Roata care încă se mai mişcă, deşi şoarecele a dispărut.

Gata, ăsta-i ultimul! mi-am zis azi-noapte. De câte ori n-am vorbit aşa, asigurându-mă de "ultimatumuri" care de care mai caraghioase? Sfârşitul nu se anticipează, el se trăieşte şi, eventual, îţi dai seama de asta după ce s-a petrecut, când în locul plinului descoperi golul, iar în locul culorii, griul.

Răsăritul nu se poate trăi în prea multe nuanţe. El există pur şi simplu, la îndemâna ta, la o distanţă destul de mare ca să nu te rănească, la o distanţă destul de mică pentru a-l ţine minte. Profunzimile şi intenţiile lui sunt numai în capul tău. Răsăritul nu gândeşte, nu are dorinţe, nu are aşteptări. Face acelaşi lucru, an după an, de la începutul până la sfârşitul timpului.

The warmth that comes over the little blue dot we call the Earth...

răsăritul (XI)

Dacă te uiţi la soare fără ochelari de protecţie, rişti să-ţi faci rău. Nu numai în timpul eclipselor, oricând. În mod similar, dacă stai mult timp la adăpost de lumină, într-un semiîntuneric comod şi călduţ, într-un mormânt în care te bagi de bunăvoie şi nesilit de nimeni, nu vei mai şti să te bucuri de lumină aşa cum se cuvine. Ţi se va părea crudă, violentă, neiertătoare. Îţi vei acoperi ochii şi vei merge adus de spate, înjurând printre dinţi, până când vei găsi umbră. Ajuns acolo vei respira uşurat şi vei intra din nou în mormânt. Într-unul binecunoscut, cu miros familiar, cu toate lucrurile la locul lor, aşa cum le-ai lăsat de dimineaţă.

Care dimineaţă, care răsărit, care întuneric? Le luăm cu noi peste tot, închidem ochii de bunăvoie pentru a vedea lumina dinlăuntru, pentru a goni noaptea de lângă noi.

răsăritul (X)

Se apropie vara, răsăritul se schimbă și el. Pe nesimțite, am ajuns la al zecelea răsărit însemnat pe tocul ușii. Un răsărit fără soare, pândit până la patru dimineața, un răsărit în așteptarea căruia am adormit. Am stat pitită pe terasă, cu lumina de bec lovindu-mă în ochi, până când am înnodat cuvintele în palme și le-am trimis la somn.

Când m-am trezit, soarele dispăruse. În locul lui se căscase o gaură în cer, prin care treceau dincolo toate luminile și umbrele zilei. Răsăritul ăsta nu s-a terminat nici acum...

răsăritul (IX)

De data asta am fost trei. Cel nevăzut, al treilea, s-a uitat la noi cu dragoste şi îngăduinţă, petrecându-ne către răsărit. Am făcut o repetiţie pentru viaţa viitoare, ne-am dat seama că am trăit doar un lung şir de impresii. Impresia mea, pe care o adăposteşti în palmă până la prima, impresia ta, pe care mi-o imprim în palmă cu roşu, ca să nu uit. E atât de simplu, e foarte simplu. Soarele nu e soare, răsăritul nu e răsărit, iar cel care ne priveşte nu este al treilea, ci Unul.

răsăritul (VIII)

De data asta a venit fără veste. Dormeam tun, nici măcar nu l-am simţit. M-am trezit abia la prânz, cu lumina-n ochi, contemplând jocul particulelor de praf în spaţiul din cameră luminat de raze. Era ciudată senzaţia, părea că sunt lângă mine o mulţime de făpturi minuscule, gălăgioase. Somnul a fugit imediat, dar am rămas mult timp sub plapumă, uitându-mă la "piesa de teatru" pe care mi-o dăruise dimineaţa.

răsăritul (VII)

Îmi place să pun lucrurile într-o ordine care să aibă un sens. Nu am făcut excepţie nici de data asta, chiar dacă răsăritul a fost în altă parte... Într-o cameră mică de cabană de munte, plină de cărţi, cu două paturi pe stânga şi pe dreapta, paturi de copii cu aşternuturi colorate, vesele. Soarele abia de-a intrat acolo, când m-am trezit şi-am citit dojenile pe telefonul mobil - cineva îmi atrăgea atenţia că greşisem etc. Brusc, se făcuse întuneric beznă la ora 9 dimineaţa. Am închis ochii şi-am tras adânc aer în piept: Nu se poate, asta NU E viaţa mea! Chemaţi răsăritul!

răsăritul (VI)

Aceasta e o lumânare aprinsă acum trei luni în bucătăria minusculă a unei case de munte - locul în care mi-am petrecut, împreună cu câţiva prieteni, Anul Nou. Am stat mai mult timp în bucătăria aia decât în orice alt loc din casă, mai mult decât am stat pe-afară. A fost cald, a fost bine, a fost acasă. Soldăţelul desenat pe tobă a ajuns, între timp, la camarazii lui. Penele pentru chitară (nu se văd în fotografie, dar îţi spun eu c-au fost!) s-au pierdut undeva între zid şi scaunele pe care stăteam, le-a înghiţit pământul sau poate mătura conştiincioasă a gazdei, care făcea frumos în urma noastră.

răsăritul (V)

Nu a mai fost nici un răsărit, ci multă singurătate. N-a contat că-n jurul meu erau oameni care râdeau şi se învârteau într-un carusel nesfârşit, n-a contat că era numai 2 dimineaţa. Ce soare să răsară atunci?
Răsăritul ăsta e momentul când se „aprinde lumina”, nu are nici o legătură cu soarele. Atunci devii conştient, atent la tot ce te înconjoară. Ai vrea să dai cu pumnul în nenorocita de oglindă care-ţi arată altceva decât ai vrea să vezi şi totuşi nu poţi. Senzaţia de dependenţă e atât de mare, încât nu poţi renunţa şi pace!
Ca atâţia alţi sori falşi, nici cel sub care-am poposit în ultima vreme n-a fost unul care să dureze. Lumea aşa cum este a apărut pe nepregătite într-o dimineaţă, de sub pătura cu care îl acoperisem ca să nu-i fie frig. Cui? Acelui soare fals pe care-l primisem în casa mea. Am încercat să mă trezesc forţat, să mi se facă frig, să se facă lumină odată. A durat aproape 24 de ore.

răsăritul (IV)

S-a insinuat pe fereastră trezindu-mă dintr-un somn lung, fără vise. Era ca unul din răsăriturile copilăriei: prudent şi discret, tăcut şi neaşteptat. Aş fi vrut să mai rămân în "geana" de lumină pe care-o simţeam pe obraz încă o zi, încă două, până mi-ar fi dispărut oboseala. Zgomotele oraşului erau atât de departe încât nu auzeam nimic, nici măcar frunzele copacilor "tulburate" de vânt. Mă gândeam la drumul pe care-l făcusem până aici, la felul în care priveam în oglindă dimineaţa fără să mă ruşinez, mă întrebam de ce mi-era ruşine atunci. Am înţeles abia mai târziu, după o săptămână, de unde venea şi de ce era prezent acest sentiment. Atunci n-am putut face nimic, n-am putut şterge nimic. Am mai luat încă o pastilă şi încă una, până când dulceaţa a devenit de nesuportat.
Era, încă, răsăritul aşa-cum-doream. Ce urma - aveam să aflu.

răsăritul (III)

- Putem continua așa la nesfârșit, ai spus acum o vreme. Putem să sărim peste toate apusurile din lume, alegând doar răsăritul, mai spuneai.
- Ce rost are, când cartea s-a închis? te-aș întreba eu acum. Mi-ar plăcea să-mi poți răspunde.

De ce?! Pentru că drumurile noastre nu seamănă, răsăritul nu e același. Chiar dacă aș fi vrut să fie-așa, nu era bine, pentru că n-avem nevoie să fim prelungirea nimănui, cu atât mai puțin a unor oameni care nu știu să folosească alfabete alternative. Ar trebui să știi cum sunt ele.

Îmi opresc monologul aici. Privesc pe fereastră. Azi nu vreau să văd soare, nu mai vreau nimic. Însă vrând-nevrând soarele răsare de undeva și apune undeva, oamenii merg pe stradă, pisicile dorm, porumbeii fac mizerie, casele se ridică, bisericile deschid ușile în fața celor care vor veni și tot așa. Nimic nu ne aduce aminte de ziua de ieri, doar de cea de mâine. Nici măcar nu e gravă chestia asta. E bine să privești înainte și să încetezi cu tot ce te ține pe loc. Chiar dacă…

răsăritul (II)

Spre cel de-al doilea răsărit am călătorit în linişte, urmărind schimbările de pe cerul de ciment cu care ne-acoperisem. Tăcerea era plină, ca-ntotdeauna, iar întunericul nu ne speria. Vorbeam la plural, deşi nu era nimeni lângă noi. Vorbeam la singular doar când ne doream ceva. În rest, cerul de ciment ne vedea fiecare mişcare: cum ne dezbrăcam de noi înşine, lăsând frumuseţea-n urmă, care erau pricinile de mirare din jur şi cum nu le vedeam... ocupaţi fiind cu decuparea albastrului dintre griuri. Ceasurile au trecut fără veste, aşa cum ni s-a mai întâmplat. N-am văzut soarele peste umăr, ci doar un hohot de râs nestăvilit, rostogolindu-se pe scările abrupte până la subsol, până dincolo de graniţa somnului, pe care-aveam s-o trec (ilegal) în curând. Iar cele 16 ore au trecut fără grabă, fără a lăsa urme. 16 ore de suspensie într-o lume în care nu există păreri de rău, nu există adâncimi şi nici cerul de ciment. Răsăritul acesta, de partea cealaltă a uitării, e din ce în ce mai frumos.

răsăritul

N-am prins niciodată un răsărit ivindu-se peste umăr. Peste umărul pe care-l priveam cu durerea unei fiinţe care orbeşte şi îşi dă seama de asta. Aşa că am deschis palmele să se vadă marea pe care-o adăposteau şi le-am închis într-o glumă dulce-amară, înţeleasă doar de mine. În schimb, s-a deschis cerul. Orizontul s-a colorat încet-încet, apoi s-a făcut foarte frig. Îmi plăcea să mă joc cu perspectiva, concentrându-mă când aproape, când departe, într-un punct oarecare, "blurând" prim-planul. Era un fel de cinema la mine-acasă – vorba lui Robert Şerban. Joaca era totuşi destul de anevoioasă, pentru că nu reuşeam să menţin focusul, îmi oboseau ochii. Replicile lipseau, eram doar eu cu mine într-o dimineaţă de primăvară, cu un mare caleidoscop albăstrui în mână. Acolo am văzut prezentul şi viitorul, am văzut cum se pierd nuanţele lumii inexplicabile şi cum se transformă într-o lume explicabilă, săracă şi reală. Aproape matematică. Am respins-o.
Îmi era aşa de somn, că nu mai puteam vorbi.