răsăritul

N-am prins niciodată un răsărit ivindu-se peste umăr. Peste umărul pe care-l priveam cu durerea unei fiinţe care orbeşte şi îşi dă seama de asta. Aşa că am deschis palmele să se vadă marea pe care-o adăposteau şi le-am închis într-o glumă dulce-amară, înţeleasă doar de mine. În schimb, s-a deschis cerul. Orizontul s-a colorat încet-încet, apoi s-a făcut foarte frig. Îmi plăcea să mă joc cu perspectiva, concentrându-mă când aproape, când departe, într-un punct oarecare, "blurând" prim-planul. Era un fel de cinema la mine-acasă – vorba lui Robert Şerban. Joaca era totuşi destul de anevoioasă, pentru că nu reuşeam să menţin focusul, îmi oboseau ochii. Replicile lipseau, eram doar eu cu mine într-o dimineaţă de primăvară, cu un mare caleidoscop albăstrui în mână. Acolo am văzut prezentul şi viitorul, am văzut cum se pierd nuanţele lumii inexplicabile şi cum se transformă într-o lume explicabilă, săracă şi reală. Aproape matematică. Am respins-o.
Îmi era aşa de somn, că nu mai puteam vorbi.