Urma lui Zahir

Sâmbătă 8 octombrie, ora 10.00. Conferinţa de presă. În holul strălucitor al Hotelului Hilton, Coelho zâmbea larg, într-un afiş promoţional. În sala Regina Maria era mare agitaţie: cameramani, fotoreporteri, oficialităţi de la Humanitas. Paulo Coelho a coborât din camera de hotel puţin după ora 10.00, flancat de Gabriel Liiceanu (directorul editurii) şi de Simona Kessler (agentul său literar, pentru România). Cuvântul de deschidere i-a aparţinut primului amintit şi s-a constituit într-o adevărată disertaţie despre viaţa, opera şi intenţiile creative ale oaspetelui sud-american. Liiceanu şi-a rostit discursul rar şi răspicat, „nemţeşte“ cum s-ar zice, doar subiectul în discuţie salvându-ne de plictiseală şi de impresia că însuşi invitatul devenise nerăbdător. Conferinţa propriu-zisă a durat ceva mai mult de o oră şi a cuprins vreo treizeci de întrebări foarte diverse, care au trădat fie o lectură atentă a romanelor şi o cunoaştere detaliată a biografiei autorului brazilian, fie foamea de senzaţional, după cum s-a nimerit. S-a vorbit despre motivele venirii sale în România, despre cum îşi scrie cărţile, despre autorii preferaţi, despre sport, dar şi despre politică.

Un moment insolit, în cadrul conferinţei, a fost intervenţia unui participant care i-a recitat lui Coelho un catren în germană – pe care Simona Kessler l-a tradus, dar nu la microfon, astfel că nu puţini au fost cei care au rămas cu impresia că au trecut pe lângă o frază memorabilă, din moment ce în comentariu se amintea de Cimitirul Vesel de la Săpânţa. „Foarte adevărat ceea ce aţi spus!“, i-a întărit spusele Gabriel Liiceanu. Păcat că nu am înţeles mai mult, aşa că, volens-nolens, a trebuit să o credem pe gazda noastră. Al doilea moment interesant l-a avut ca protagonist pe un funcţionar indian, care i-a recitat scriitorului din Mahabharata. Faţa lui Coelho s-a luminat şi a amintit de Bhagavat Gita, o altă carte dragă sufletului său, din care a şi adaptat un citat: „viaţa este o luptă, ridică-te şi luptă pentru visele tale“. A vorbit cu exaltare nedisimulată, în acord cu momentul.

Fireşte că-l interesează ce spun criticii literari; omul este zoon politikon, aşadar, pentru animalul social, „a face politică“ nu presupune automat apartenenţa la un partid sau altul; în Iran nu i-au fost confiscate cărţile (este vorba de lansarea lui Zahir), ci a fost vorba de un „complot“ al editorilor nemulţumiţi de lipsa exclusivităţii... Zahir este exact 50% autobiografic, în măsura în care toate cărţile sunt autobiografice şi au chiar vârsta scriitorului, plus vremea în care au fost scrise. Poartă cărţile în suflet, le creşte şi apoi le aşterne pe hârtie rapid, le „transcrie“. Un sfat pentru tinerii care aspiră să devină scriitori? Trăiţi, apoi scrieţi! Ascult şi parcă am în faţă o rudă îndepărtată, care a sosit să mă viziteze, ridicându-se, cumva, drept din mijlocul cărţilor sale: „Nu cred în fericire, ea este asemenea unei după-amieze de duminică în care nu mai ai nimic de făcut, deci trebuie să te lupţi pentru sens şi de acolo să îţi extragi bucuria şi forţa de a merge mai departe. Omul are o misiune şi dacă nu şi-o îndeplineşte, înseamnă că a dat greş în toate“. Nu prea-s de acord, dar se pare ca n-am încotro...

Sâmbătă 8 octombrie, ora 11.30. Sesiunea de autografe. După ce a reuşit să răspundă tuturor celor care au vrut să-i adreseze întrebări, Paulo Coelho s-a ridicat de la masa presei şi a fost asaltat de mulţimea de fotorporteri şi jurnalişti care doreau autografe. Un adevărat happening, în care s-a strecurat şi un autograf pentru Gigi Becali. Cocktailul care a urmat conferinţei s-a prelungit mult peste ora 12.00, iar publicul adunat în faţă la Humanitas – Kretzulescu a început să dea semne de oboseală – startul sesiunii de autografe fusese anunţat la ora 11.30...

Înăuntrul librăriei, domnea o mare de roşu şi de portocaliu, în mijlocul căreia valul de oameni se îngroşa din ce în ce mai tare. Din loc în loc, aceleaşi afişe ca şi în holul Hiltonului, apoi un „ţarc“ amenajat pentru presă, lângă „rafturile lui Cărtărescu”, un alt clasic în viaţă, român de astă dată...

În sfârşit, apare şi vedeta!

Cale de câteva sute de metri, după ce a traversat Piaţa Palatului împreună cu gazdele sale şi deja un pic obosit, Paulo Coelho este pieton în Bucureşti. Lumea zâmbeşte şi se aşază la rând cu răbdarea de rigoare. Până la ora 14.30, ora la care ar fi trebuit să se încheie sesiunea de autografe, se perindaseră prin faţa autorului vreo sută de persoane, iar din estimările Humanitas a fost vorba de o sesiune de autografe întinsă pe patru ore, cu un record de 2.000 de semnături. Dar ce înseamnă cifrele? Pură statistică, pe lângă bucuria posesorilor râvnitului autograf!

Impresionantă maniera în care s-a acordat întâietate mamelor cu copii, binecuvântarea venită din partea preotului ortodox, dar şi ordinea şi atmosfera paşnică, fără incidente, în care s-a desfăşurat evenimentul (spre deosebire de şedinţa de autografe de la Tokyo, de exemplu).

Sâmbătă 8 octombrie, ora 21:00. Urma lui Zahir. În încheierea zilei agitate, pentru relaxare, o plimbare la şosea şi un concert. Urma. După lansarea noului album, Anger as a gift, formaţia şi-a reluat seria de concerte, oprindu-se într-un club central, plin de studenţi, un loc tocmai bun pentru o seară de sâmbătă petrecută între prieteni. Cu o bere în faţă, ascultând probele de sunet întrerupte de vreo o piesă la modă în anii ‘90, ne-am trezit ridicaţi de la masă, sub cuvânt că era rezervată. Şi iată-ne şezând pe trepte, ca rândunelele pe sârmă, la un metru de scenă, într-o înghesuială teribilă. Pe deasupra noastră circulau netulburate sticlele de bere, din mână în mână, se scuturau ţigări, la nimereală, de parcă ne-am fi aflat cu toţii într-o uriaşă scrumieră. Lumea se fâţâia de colo colo, deja nerăbdătoare. La ora 21.30, Mani Gutău (solistul) a anunţat nu începerea concertului, ci... furtul chitării lui Dan Byron, colegul său de trupă, furt ce se petrecuse cu câteva minute în urmă, chiar lângă scenă. Rumoare. Nervi. Să mai ţină sau nu concertul?!… Se decid să nu îşi dezamăgească publicul şi, după ce se găseşte o chitară de împrumut, concertul începe.

Dar... cu stângul: „Sper ca individul care a furat chitara să facă SIDA!“, spune Mani la microfon, plin de năduf. Glumă proastă. Trecem peste asta, pentru că vrem să ne simţim bine, însă amintirea replicii persistă. Studenţimea euforică (media de vârstă în public se apropie de 20 de ani) nu pare deloc tulburată, trăieşte muzica, dansează, comentează. Îi cedez aparatul de fotografiat unui prieten dornic să imortalizeze momentul. La sfârşitul călătoriei, urmele se văd: hainele – pline de praful fin al scrumului de ţigară şi stropite cu bere, vreo două sute de fotografii, bateriile aparatului pe zero, ochii roşii, o foame de lup şi auzul uşor atins de sutele de decibeli care ne-au ţinut „în priză“ mai bine de trei ore. A fost o noapte lungă, cu o ultimă mare surpriză. Pe la jumătatea concertului, tocmai când ne era lumea mai dragă, mixerul digital din club a suferit o defecţiune tehnică serioasă, după ce, pe parcursul serii, mai încercase de câteva ori să îşi „dea demisia“. O pauză de o jumătate de oră, pentru toată lumea: formaţie, personal, plus toată suflarea melomană. La nici cinci minute după restart, acelaşi Mani, cu o irepresibilă sinceritate, anunţă:

„– Şi acum, doamnelor şi domnilor, o surpriză pentru dumneavoastră! Din îndepărtata Brazilie, iată-l venind în mijllocul nostru pe scriitorul te-le-no-ve-lis-tic, Paulo Coelhooo! Să-i urăm bun venit!”

A urmat un moment de pauză. Poftim? s-a auzit un murmur, străbătând publicul. Cine?! Unde?! Şi iată-l, coborând scările, la braţ cu Simona Kessler şi Cristina Ţopescu. Este chiar el, autorul Zahirului, back in black. I se face loc prin faţa scenei, prietenul cu aparatul meu foto ratează un prim stop-cadru în exclusivitate (nu-i nimic, vor mai fi şi altele, dacă nu-l concediez!), concertul începe şi, spre surprinderea noastră, se repetă într-o mare măsură, astfel că avem parte de două concerte într-o singură seară. N-am auzit vreo reclamaţie, toată lumea râdea, cânta şi dansa, băieţii se relaxaseră şi ei, cântau cu toată forţa, deşi chitara împrumutată nu suna chiar la fel... Oboseala îşi spunea cuvântul.

Către ora unu, după câteva pahare de bere rece şi o porţie sănătoasă de dans şi muzică underground (la propriu şi la figurat), brazilianul şi gazdele sale se retrag. La scurt timp, concertul se încheie într-o notă înaltă, formaţia cerând voie (sic!) să bea o bere în cinstea chitării pierdute.

Sâmbătă, ora 2.10. Scenarii (im)posibile

Paulo Coelho se află din nou în camera sa de la Hilton, pe care a părăsit-o cu mai mult de 16 ore în urmă. Încearcă să adoarmă.

Cei de la Urma petrec, tot în club, minus o chitară şi plus un concert reuşit.

Noi ne îndreptăm spre casă, printr-un oraş pe jumătate tăcut, pe jumătate cu chef de vorbă, lăsând în urmă pieţe adormite, tineri pe picioroange, cerşetori ameţiţi, magazine non-stop care nu mai au mâncare, câini vagabonzi la fel de flămânzi ca şi noi.

Urma Zahirului se conturează pe ecranul finalului de zi. Ne luăm la revedere, traversez, îmi aprind o ţigară şi mă îndrept agale spre casă, gândindu-mă cum să scriu despre toate acestea.

Subscribe now!

Vernisaj Brauner/Primăvara Poeţilor/Zapping Poetry

Trebuie să facem astfel de călătorii, din când în când!
Mai întâi, a fost Tulcea, la capătul unui drum şerpuind printre dealuri. Zappăm, zappăm într-una: oameni, case, maşini, dealuri, câte o biserică, o carieră de piatră, un deal iţit în mijlocul câmpiei, costişe şi ascunzişuri desfrunzite, puzderie de păsări, nuanţe şi glasuri.

a coin operated boy

În sfârşit, pauza de ţigară, lângă Muzeul de Artă Orientală din Babadag. Soare aspru, vânt, geamia cea veche ne face cu ochiul, hai să aruncăm o privire. Din senin, lângă noi apare o fetiţă care vorbeşte într-o limbă ştiută numai de ea. Triluieşte veselă şi ne face semn cu mâna. E fetiţa lui hogea – cel care ne deschide larg uşile geamiei. Fetiţa ţâşneşte din spatele nostru şi aleargă în voie pe covoarele vechi, umplând cu râsul ei golul sobru al clădirii. Ne chinuim să schimbăm câteva cuvinte cu gazda noastră: aflăm că e turc şi locuieşte aici doar de vreo 3 luni, încă nu a învăţat bine româneşte. Iar fetiţa râde în continuare şi încearcă să ne prindă în jocul ei. Nu o sperie nicidecum înălţimile noastre, ciripeşte în voie, colorând liniştea din jur. Zâmbetul ei ne va însoţi mai departe, prins cum era în conturul după-amiezei de martie.

sitting on the shelf he is just a toy

Pe nesimţite, coborând pe deal la dreapta şi tot înainte, am intrat în Tulcea printre blocurile colorate strident, ca nişte acadele uriaşe. În centru, un furnicar în toată regula, iar din când în când un autobuz dintr-acelea de dinainte de ’90, abia mai ţinându-se în şuruburi, cu vopseaua caroseriei plesnită. Pe chei, câţiva pescăruşi care prind ultimele raze de soare, aliniaţi ca pentru poză, cu un aer teribil de serios. Dau o tură prin zonă, înainte de a intra în Muzeul de Artă: pe o bancă, doi vagabonzi bătrâni păzesc un rest de vin şi o carcasă de televizor vechi, cu statut de vedetă; un pic mai încolo, o clădire părăsită (cu destinaţie incertă), pe care o mână ghiduşă a desenat sloganuri care de care mai hazlii... În liniştea asta, însăşi nemişcarea a devenit un personaj.

but i turn him on and he comes to life

Vernisajul Victor Brauner a început deja. Sunt prezentaţi oaspeţii, e rândul constănţenilor: d-na Doina Păuleanu şi delegaţia Tomisului, condusă de directorul Ion Tiţoiu, delegaţie de altfel răspândită prin tot muzeul (gazdele încă nu au aflat). Grigore Simion, fostul director al MAT, povesteşte, surâzând dulce-amar, când, cum şi de ce au ajuns în zestrea muzeului cele paisprezece lucrări semnate Brauner. Cei care le-au vândut muzeului, pentru a avea din ce trăi, au fost Lena Constante şi Harry Brauner (fratele pictorului). Parcă îi şi vedeam cum se despart, rând pe rând, de pânzele care ne înconjoară. Lena Constante făcuse puşcărie politică, în realitatea din anii ’60 astfel de dezmoşteniţi nu aveau prea multe drepturi. 14 drame, în tot atâtea instantanee. Culoare, detaliu, tuşă şi volum – iată lucrări surprinzător de sigure, pentru un debutant (majoritatea sunt datate 1923). Reţin „Adam şi Eva“, „Portret de femeie“, „Muncitoare“ şi „Turnul Mănăstirii Antim“. După momentul discursurilor, arunc o ultimă privire în sala mare, pustie, plină de lumina rece de neon, în care simezele se înşiră, tăcute, de-o parte şi de cealaltă a camerei. Vocile au tăcut, cei morţi stau lângă ai lor, iar noi cu ai noştri. Singurătatea acestor pânze dezgropate/dezbrăcate de istorie e dezolantă. Nici nu mai îmi mai vine să plâng. Tac. În hol, schimbăm câteva cuvinte cu gazdele, bem o cafea, fumăm o ţigară, şi brusc ne trezim înapoi în maşină, gonind nebuneşte (deşi nu ne urmăreşte nimeni), către „Doi iepuraşi“, o cârciumă, zice-se, pe lângă Babadag... Vali ştie mai bine. Totuşi, continuu să mă întreb: cum de-am plecat atât de repede? Şi... încotro?

automatic joy

Pe drum, la adăpostul întunericului, vorbim despre ce s-a întâmplat la Tulcea. Maşina face stânga la un moment dat şi opreşte într-un popas care seamănă izbitor cu cel din Bucegi, excepţie făcând o căruţă care străjuieşte intrarea, abia ghicindu-se sub o instalaţie electrică multicoloră. Ah, ce căldurică! Luăm un vin fiert asupra căruia ne concentrăm aşteptările, sperând ca restul drumeţilor să ne ajungă repede din urmă. Mugur are chef de vorbă, Vali îi face pe plac şi îl provoacă discret. Marian îi ascultă şi punctează cu câte o poantă. Aproape de ora 19.00, intră în restaurant Carmen, Iulia Pană şi dl. Titus Rusu.
– Stăm numai 10 minute! Hai, ziceţi repede ce-aveţi de zis, că ne grăbim să ajungem în Constanţa! se zburleşte Carmen la noi.
– Nu înţeleg! Aţi zis că vreţi să stăm la „una mică“! se bosumflă Mugur.
– Ei, lasă, că beţi totuşi o cană de vin fiert! încearcă Vali un compromis.
Ciocnim şi începem să punem ţara la cale. Iar cele 10 minute ameninţă să se transforme într-o oră...

that is why i want a coin-opperated boy

Ne vine o idee care avea să coloreze – la propriu – evenimentul de a doua zi (ediţia constănţeană a festivalului Primăvara poeţilor): poezie spontană în timp real, omul şi versul... Fiecare scrie fără să ştie ce a scris cel de dinainte... Ne pufneşte râsul, când ne trece prin faţa ochilor posibilul scenariu al momentului. Să vedem cât chef de experimente vor avea mâine „subiecţii“!
Încă o cană de vin, dar pe fugă... Pe deasupra ei prinde contur o dispută între Iulia şi Mugur, legată de filiala Dobrogea a Uniunii Scriitorilor. Suntem spectatorii unei comedii amare: amândoi au dreptate, dar nu pot ajunge la un compromis. Revenim la subiectul „mâine“. Încercăm să ne concentrăm, dar nu prea reuşim, alunecăm în derizoriu. Numai vocea serioasă a lui Carmen ne readuce la realitate:
– E târziu deja... Voi mai staţi, dacă vreţi, noi plecăm acuşi!
Şi duşi au fost, în ciuda protestelor noastre. Ne rămâne să admirăm decorul rustic cam ostentativ, un amestec neclar în care predomină elementele de folclor – dar unul „de vitrină“. Pe o scală de la 1 la 10, cei „doi iepuraşi“ au primit nota 7 la design interior şi nota 10, pentru vinul fiert, că de atmosferă ne-am ocupat noi: de la disputa aprinsă, trecând prin Primăvara Poeţilor, am ajuns să vorbim de poezie şi talent... Puţin înainte de ora 21.00, ne-am reluat locurile în camera motorizată (camera cu o cameră, nu cu două – aşa cum aveam să aflăm că se poate, a doua zi) şi-am pornit din nou la drum...

who could ever ever ask for more

Noaptea, privită de la înălţime, Constanţa aduce un pic cu Los Angeles-ul popularizat în filmele americane: un oraş generos, pestriţ şi capricios. Mergem repede, ca să scăpăm de frig. Sunăm îndelung la interfonul amicului George. Şi sunăm. Şi sunăm. Şi… nimic. Mugur îşi dă seama brusc: nu aici trebuia să ajungem, ci dincolo. Renunţăm la autobuz şi iuţim pasul, comentând despre înghesuiala inimaginabilă din Bucureşti – un coşmar devenit realitate. Puţin după ora 22.00, aterizăm în sufrageria amicului amintit şi îl salutăm pe oaspetele bucureştean, poetul Paul Vinicius. Bem vin, mâncăm mucenici. „Minimal, dar mişto“, cum ar spune un amic. Cum a fost la Tulcea?!? Nu pare să intereseze pe cineva subiectul, aşa că nu detaliez. Şi nici la concertul Kumm nu am mai ajuns. E o zicală: după prima scânteie, nu mai laşi din mână cremenea…

can you extract me from my plastic fantasy?

După miezul nopţii, dintr-o dată, un urlet ne trezeşte din reverie. Se ştie că, dacă laşi o rană netratată, se infectează. Aşa şi cu orgoliile oamenilor – dacă nu ai grijă de ele, riscă să-ţi explodeze în faţă. Seara cu pricina n-a făcut excepţie. Mai mult de jumătate de oră de infern, răsărită din senin în echilibrul dintre convivi. Ne certăm pe chibrituri, când casa ia foc. Era momentul să plecăm acasă. Şi mergi, mergi, neică, doar nu mai ai de ales, la ora asta...

I didn’t think so but i’m still convinceable

Plimbarea ne-a alungat somnul. E vremea taclalelor. Somnul îmi dă ghes, Marius picoteşte lângă mine. Deşi încerc să rezist, spre ora şase adorm buştean. Mă trezesc în panică, după o jumătate de oră: Marius e la uşă. Dar unde e… Nu mai trebuia să fie şi altcineva aici? Buimacă, îmi amintesc cu o secundă întârziere că era vorba de Mugur. Care nu mai e de găsit pe nicăieri. A plecat fără să-şi ia la revedere, după ce vorbise, câteva minute bune, cu doi oameni care dormeau duşi…

eşti un pricolici lipsit de talent!

Mă pregătesc pentru întâlnirea din clubul Doors, următoarea oprire în călătoria de martie. A început să plouă, perspectiva nu prea e roz. Sala se umple văzând cu ochii… Zece mese, la care s-au adunat colegi, prieteni şi invitaţi, printre care îi zăresc Harry şi Manuela Tavitian, care tocmai au revenit de la Braşov. Carmen întreabă: cu ce începem? cu filmul de scurt metraj? să spună autorul câteva cuvinte! Autorul (M.G.) spune play!. Ce? Zapping poetry. Zece minute de Bycle race (în chineză) şi Coin operated boy (Dresden Dolls), în semiîntuneric, iar pe sub şuvoiul sonor, de plastic, câteva sute de screenshot-uri, rearanjate într-un puzzle accidental, o mărturie indirectă despre poezie: angoasele mai mult sau mai puţin conştiente, locurile comune ale vieţii omului modern, cu superficialităţile şi profunzimile moştenite. Pe la jumătatea filmului, un mic haos sonor, prelucrarea unei alte piese Dresden Dolls, surprinde publicul. Cineva (hait!) dă sonorul mai încet. Nu, nu trebuia! Spectatorii încep să se fâţâie, semn că povestea se prelungea prea mult. Aş fi spus „gata“ imediat după „diagnosticul“ unuia dintre personajele din film: eşti un pricolici lipsit de talent!. Două cadre mai la vale, a venit şi confirmarea: „Ai dreptate. Sunt un ratat!“. Dar, dacă s-ar fi oprit acolo, ar fi lipsit chiar o jumătate din poveste. Ori totul, ori nimic…

urmează o urmă adâncă

De la film, la poezie, în lectura autorilor: Paul Vinicius, George Vasilievici, Amelia Stănescu, Gili Mocanu, Marius Pârlogea, Diana Iepure şi Iulia Pană. Voci diferite, stiluri foarte diferite. Versurile lui Marius, deloc comice, au fost totuşi punctate cu un hohot de râs general: să nu cumperi niciodată un motan tatuat care vorbeşte... În poemele lui Paul s-a simţit respiraţia îngerului negru moştenit de la Jim Morrison (un oraş mare, în care singurătatea la cub bea la aceeaşi masă cu nenorocirea la pătrat); cu Amelia am făcut un ocol prin hăţişurile limbii franceze; cu George am înghesuit două camere într-una singură (urmând îndemnul noului său volum de poeme: „O cameră cu două camere“); cu Diana am văzut poezia la vârsta lui „eu“; Gili a ales un „r de la curaj extrem“, proptindu-l într-o întrebare retorică: de ce trăieşti?, pentru ca, odată cu poemele Iuliei, interogaţia plină de nerv să lase loc experimentului despre care vorbisem cu o seară în urmă: poezia spontană… Da, suntem spontani, dar nu oricum…

O, gringo, mai ştii ceva de prietenul meu, ringo?

Zece ştraifuri, câteva zeci de condeie şi tot atâtea feluri de a transcrie realitatea unei secunde, în 125 de versuri. Urmăresc reacţiile celorlalţi, în timpul exerciţiului: cine trage cu ochiul la vecinul care se concentrează să scrie pe ştraif (dar ce scrie?), cine îşi aprinde o ţigară, cine ia o gură de ceai, cine vorbeşte la telefon… Şi să vedem ce-a ieşit. Pe scenă, Paul Vinicius face onorurile. Îl ajută Vali, care îi înmânează manuscrisele rând pe rând, spre dezvăluire. Iată şi un alt fel de radiografie a „subiecţilor“. A rămas numai vocea din ei, transformată de tonul neutru al cititorului, care pune dintr-o dată „Punct!“ şi părăseşte scena. Fir-ar să fie de treabă, parcă toate se întâmplă acum în faţa mea şi cu o secundă mai devreme! Îmi amintesc de cele trei cărţi care au trecut aproape neobservate, pe lângă noi, de parcă ar fi fost o marfă de contrabandă: „O cameră cu două camere“, „Sport“ (Gili Mocanu) şi „Colonia Graffiti“ (teatrul lui Paul Vinicius, volum recent lansat şi deja premiat). Căci au fost clipe de graţie dăruite prietenilor: redesenate cu umor de Gili, frunzărite nervos de Vasilievici, înmânate de Paul cu o suprinzătoare timiditate. Îi las în urmă şi pe cei trei poeţi – fiecare cu drumul său: către mare, către următoarea staţie a vieţii – şi mă îndrept către următoarea pagină albă.

şi aşa s-a hotărât ca în ziua aceea să mănânce numai căpşuni cu frişcă

subscribe now. subscribe now. subscribe now. subscribe now. subscribe now. subscribe…

Îndemnul revine obsesiv în Zapping poetry. Abonează-te la orice, de la impresii şi până la certitudini, căci fiecare trăieşte un anotimp tihnit, cât timp se abonează. Cât timp suntem regulamentari în înstrăinarea noastră. A venit însă vremea să ne eliberăm. Nu se ştie când şi cum vom face acest pas. Poate odată cu evadarea în după-amiaza presărată cu o urmă de soare timid. Marea te aşteaptă după colţ, cu promisiunea ei. Poezia s-a terminat. Sau, cine ştie, abia acum începe.

11 martie 2006

Constanţa

Urma aşa Kumm nu o ştiam

"when I awake I concide to my dreams
closing doors so they can keep
you and me without need of control
in a silent cotroversy
time wouldn't buy me
so time cannot heal
not a chance"

Lonely pub?! în seara asta, Green Hours!

Cea de a doua "seară muzicală", în GH, a început destul de târziu şi într-o mare înghesuială. Am uitat că nu trebuie să ajungi decât după ora stabilită pentru începutul concertului, în acest caz orele 21:00. Prevăzătoare, la ora 20:45 eram cu amicul Matei în faţa intrării şi stai şi pune-te pe aşteptat! Un telefon de "keep in touch" cu restul găştii (ATA 21:30). Hai că mai e mult, am zis eu, putem să ne mai şi învârtim pe-aici…
La masa "svv"-ului, rezervată pe numele Danei Papadima, la moment "mama răniţilor", s-au aşezat, sau ar fi trebuit să se aşeze, dar nu au mai avut loc: Teo, Toma, Dana, Liviu, Burşa, Patricia, Pârvuleştii, Mirko, Nico, eu şi Matei, Dana mică şi Para. În realitate, locul era mult prea înghesuit, pentru a încăpea atâta lume, aşa că fiecare s-a descurcat cum a putut. Pe nişte tabureţi foarte scunzi, Dana şi Para erau aproape lipiţi de perete, în colţul stâng extrem al mesei, lângă scenă. În stânga lui Para, pe un loc cedat de Teo, stătea Adriana (soţia/prietena lui Stan, fotograful oficial al evenimentului). Mai departe, în stânga Adrianei - Liviu, care o ţinea în braţe pe Dana, pentru a face economie de locuri. Apoi Nico, Burşa (în braţele Patriciei) (trecem de cealaltă parte a mesei, la scaunele cu spatele spre culoar şi cu faţa către perete), eu, Matei, Mirko şi… gata, s-au terminat scaunele! Nu ştiu ce s-a întâmplat la masă, numărătoarea "steagurilor" e desigur greşită. Ştiu că, la un moment dat, fam. Pârvulescu a ieşit "să ia un pic de aer" şi nu au mai revenit pe locurile lor, semn că fie era prea mult fum acolo lângă scenă, pe dreapta, fie era prea multă lume, pe culoar, ca să mai deranjeze. Poate amândouă. Cine mai era în rest: gaşca de la Kumm, gaşca de la Urma şi, last but not least, Szony (ajunsese chiar înaintea noastră la GH, venit cu… taxiul!).
Cuvântul la ordinea zilei, în club, a fost "înghesuială". S-au acceptat şi "crowded house", "ciopor", "ciorchine", "cursă cu obstacole" (printre cei care stăteau pe jos, concurenţii fiind barmanii care onorau comenzile şi participanţii doborâţi de diversele nevoi). Peste 100 de persoane, în spaţiul pe care-l cunoşti prea bine. Aşa se face că Mani şi-a exprimat sincer uimirea, când s-a urcat pe scenă şi… well, s-a bucurat că au parte de o astfel de audienţă.
Am cerut bere Heineken, ca să onorăm biletul de 180.000. Berea rece, ţigări la discreţie, câteva pachete de Marlboro lights din care Dana îndemna lumea să fumeze, când a văzut că a rămas unul sau altul fără ţigări…
Spre deosebire de concertul Kumm, când au ajuns primii, Dana şi Para au fost duminică în pericol să rămână pe dinafară, pentru că au sosit aproape de ora 22, când nu mai erau locuri nici la masă, nici în picioare… A găsit Dana loc pentru Para, foarte aproape de boxe. Dana Papadima, of course. Cineva a avut ceva împotrivă:
- Para, nu stai bine, ăla e locul sunetistului!
Şi Para se mută, neavând încotro, pe un fel de laviţă joasă, lăsând-o pe Dana mică să stea pe un taburet din catifea verde. Arătau ca din poveste: el cu tricoul svv portocaliu, ea îmbrăcată exact ca în seara când am mers la Swing.
Se discută despre ce-a mai fost între timp, Mirko râde (la Stufstock nu l-am auzit niciodată râzând, probabil era prea peste măsură de stresat, ca să râdă!), fac cunoştinţă cu Nico, Liviu dă din cap amuzat, semn că şi-a adus aminte de unde mă ştie (de la facultate, evident! Cine-l lua în august cu "dl. profesor", în Vamă, zăpăcindu-l complet?), Dana face cunoştinţă cu Matei, dar atât, eu mă ţin deoparte… Vine şi Toma, după tricourile pe care i le-a promis Dana: "ţi le dau doar dacă ai o obligaţie foarte importantă!". Din punga respectivă răsare o cipilică roşie adorabilă, special pentru Una. Liviu o interceptează şi încearcă să şi-o potrivească pe cap dar îi este, în mod evident, mult prea mică. Râde. Mirko comandă bere fără alcool.
- Bun aşa! Bere fără alcool, că alcoolul mi-l pun eu! 100 de votcă, te rog! glumeşte Mirko. Păi nu? Ce-i aia 5% alcool?!? Să facem o băutură ca lumea, ca să înţeleg şi eu ceva!
Apare şi Ioana Morovan, într-un final, cu puţin înainte să înceapă concertul, şi alege unul din locurile "Pârvuleştilor", cu bună vedere către scenă şi cu vedere către masa clujenilor, aflată în stânga mea. Tot lângă scenă, evident. Erau două, "masa seveveului" şi "masa clujenilor", iar în rest… varză! Toată „lumea bună” se înghesuise aici, iar dincolo de ele, spre scenă, în fărâma de spaţiu existent, nu se ştie Kumm (sic!), a mai încăput un rând de scaune, aranjate ca la teatru, pe care stăteau câteva fete, adevărate groupies (au rămas fără voce, între timp, de atâta cântat "forwardvocals") şi un tip "cam poet", fără ureche muzicală (vei afla de ce).

Buy me with a coffee in the perfect spot

După ora 22, lumea începuse să se uite la ceas din ce în ce mai impacientată.
- Dom'le, am înţeles că se respectă, dar… când încep?
Se sting dintre lumini, se aprind altele, pe scena doar câteva reflectoare sunt în funcţiune, orientate pe baterie. Apare Dominic, face o reverenţă şi se urcă "la post", în aplauzele asistenţei. Urmează Sorin. Ia chitara şi îi face semn colegului. Concertul începe cu primele acorduri din off my wave. Apoi apare Byron şi, în cele din urmă, spre încântarea noastră, cât se poate de sonoră, neobositul Mani. We were in for a ride of a lifetime. Ne-am "plimbat" şi am cu urme. Impresiile sunt, în majoritate, de neşters... Cel puţin, aşa mi se pare mie acum, nu ştiu cum o să fie mai încolo…
- Noi nu suntem o trupă cu mesaj politic! În 2004, votaţi Băsescu! (-> Only human)
- O piesă despre când toate merg prost şi încerci să găseşti o rezolvare (-> Comfort) (dedicaţia!)
- Primul nostru album, ca şi al doilea, a ieşit la cea mai mică casă de discuri dintre cele mari Macondo Records!
- Cutăriţă (nu am reţinut numele!) este? Nu este?! Păcat, el e producătorul nostru şi aş fi vrut să-l cunoaşteţi şi voi! Unde-o fi? S-o fi dus la baie?
- E la produs! strigă Sommer, încântată de glumă. Se pare că mulţi alţii au considerat că a făcut o glumă bună, drept care au râs în hohote. Toată lumea.
De la o piesă la alta, de la o bere la alta, atmosfera devenea din ce în ce mai faină. Sala a cântat împreună cu Mani şi Byron, indiferent de cât de grele erau versurile, aproape tot albumul. Vers cu vers, construiam ceva acolo. A fost una dintre serile acelea în care scena se coboară în public, iar publicul se urcă, la propriu, pe scenă. Perfect Spot, piesa despre locul secret al fiecăruia dintre noi, a fost punctul culminant al serii. În loc să completeze cu flautul, la refren, Byron a ales soluţia mai uşoară, orientând microfonul în public, la al doilea refren:
- Acum! Ta ra ra ra ra ra, ta ra ra ra ra ra, ta ra ra ra ra…
Să fi văzut încântarea de pe faţa Danei Papadima! Era toată un zâmbet, cânta de mama focului şi din când în când îl înghiontea pe bietul Liviu, lipindu-l şi mai tare de spătarul scaunului şi aşa incomod. Apoi, cum se uita Sommer la mine, cu coada ochiului, pândindu-mi reacţiile de parcă aş fi fost un barometru al stării de excitaţie nervoasă din sală. Şi gesticulaţia lui Mirko, umbra chinezească în contre jour-ul reflectoarelor care-l făceau pe Mani să transpire şi să-i roage insistent pe cei de la bar să le stingă… Byron a ales soluţia mai simplă, a cântat la bustul gol, cu basca pe cap şi în pantalonii lui verzi clasici, fără a-şi uita acasă ochelarii... Sorin Erhan, cel mai bun baterist român din părinţi arabi, după cum l-a prezentat Mani, şi Dominic, baterist din neamul creaturilor acelea simpatice din Lord of the Rings (acelaşi Mani) au fost cei doi cuminţi din Urma noastră. N-au scos un sunet, în afara celor "din program". Şi ce program!
- Ta ra ra ra ra ra, ta ra ra ra ra ra, ta ra ra ra ra…
Piesa asta a durat de vreo trei ori mai mult decât pe CD, pentru că dragilor le-a venit brusc cheful să improvizeze, iar Dominic a avut inspiraţia de a-l "fenta" pe Mani, începând într-un tempo un pic diferit, astfel că Mani a ratat intrarea în piesă cu o zecime de secundă. Nu-i nimic, s-au oprit, au reînceput, iar noi… ta ra ra ra ra ra, ta ra ra ra ra ra, ta ra ra ra ra… Ups! Era altă piesă asta! Nu-i nimic, try again!
- Dominic nu continuă dacă nu-i daţi o bere! Aia, da, e ok!
Şi concertul, ajuns într-un mic "impas", se continuă.
- Cel care m-a completat este Eugen Nuţescu, doamnelor şi domnilor, de la Kumm! Da, acolo, la prima masă! Cum noi ne-am făcut un obicei din a împrumuta instrumentişti de la alte formaţii, în seara asta am plăcerea să vi-i prezint pe Dan Byron, voce şi flaut, de la Kumm, şi pe Dominic Orso, tot de la Kumm. Ei vor pleca în Italia, la tratament. Aşa să se consemneze… -> (This time)
- Noi nu vom cânta foarte mult în seara asta, aşa că beţi repede, ca să nu pierdeţi banii!
- Pentru piesa asta, dacă se poate, stingeţi reflectorul ăsta, vă rog! Parcă ar fi farul de la Constanţa!
"Farul" se stinge şi începe "Refuse", una dintre piesele de pe viitorul album, care va fi lansat, se pare, în ianuarie 2005. Abia aştept! Spunea Mani ceva de un concert în decembrie, dacă se întorc băieţii din Italia la timp. Piesa asta a încântat-o pe Burşa, iar după concert, afară, la intrare, îi ruga pe Mani şi Byron să cânte a capella, doar pentru ea…
Au luat şi ei o pauză, dar nu cu toţii, ci numai vocalii, Dominic şi Sorin improvizând un moment de teatru-concert, nici nu ştiu cum să-l descriu, ca să explic ce-a fost acolo. Mani şi Byron, cu spatele la public, îi dirijau/sfătuiau pe cei doi, pe care, pentru prima oară de la începutul concertului, stăruiau reflectoarele. Toate reflectoarele, aşa că Dominic, dovedit de efort şi căldură, s-a văzut nevoit să folosească prosopul său simpatic, albastru, pe care scria Dolphin. Când s-a emoţionat, înainte de a cânta bisurile, a pus prosopul acesta între el şi public, ascunzându-şi faţa roşie ca racul. Încă o gură de bere şi era bine!
"Pauza" a fost o încântare, unii nici nu s-au prins, au luat momentul ca atare şi s-au bucurat de el atât de mult, că mai aveau un pic şi dansau pe mese. Noroc că era locul prea strâmt. Pentru gazde, evident, că pentru cei care s-au văzut nevoiţi să stea pe jos n-a fost deloc plăcut, doar au fost călcaţi în picioare… Cei dinspre intrare, în schimb, şi cei care s-au înşirat până şi pe scările care ies din subsolul de la GH, au avut noroc că au auzit un pic mai bine muzica şi au putut şi dansa. Singura care nu se putea mişca din loc şi care probabil nu a mai auzit o bună vreme, după terminarea concertului, a fost Teolina. Ca o admiratoare declarat fanatică, a stat între boxele de pe scenă, "ascunzându-se" de Mircea, care Mircea a renunţat s-o mai caute, de la un moment dat, ghicind cam pe unde ar putea fi. La final, a întrebat-o: cum ai rezistat, Teo? Ne auzi?

Comfort

Suntem cu toţii încântaţi de succesul serii, de inspiraţia şi bunadispoziţie a muzicienilor, de glumele lui Mani, care spune mereu exact ceea ce e nimerit să spună, în deschiderea unei piese. Ca de exemplu:
- Vă place? Cine v-a spus că o să cânte după noi Eric Clapton v-a minţit! Cereţi-vă banii înapoi!
Ultima piesă a fost prezentată pe la ora 12 noaptea. Cu regret, Simple things. Nu a fost aşa de simplu să ne luăm la revedere şi să-i lăsăm să plece. După cum deja bănuieşti, arsenalul a fost pus în funcţiune. Dl. decan a dat semnalul de începere, cu sticla goală de Heineken, cu care a bătut în masă, insistent, până au reapărut pe scenă băieţii… I-am urmat exemplul, astfel că, la unison cu masa clujenilor, tot seveveul "bătea în masă". Atât. Nici o voce, doar bătăi în masă.
Reapar, pe rând, în ordinea primei intrări: Dominic, Sorin, Byron şi Mani. Reverenţă adâncă. După care se aşază pe scenă şi Mani întreabă:
- Ce vreţi la bis? Haideţi, ziceţi, aveţi de ales!
- Why do we! Why do we! strigă Mirona. Mani se face că nu aude (şi mai strigase slavă Domnului şi pe parcursul concertului, deci omul ori e surd, ori…)
- Deci, ce cântăm? "Tra la la la la", asta da! Altceva?
S-a negociat dur, dar până la urmă au cântat tot ce-au vrut ei. Au respectat totuşi dorinţa publicului, transformând, la sugestia nu ştiu cui, "ta ra ra ra ra ra, ta ra ra ra ra ra, ta ra ra ra ra…" în "pararapara parararapara pararara!", spre încântarea totală a Danei Papadima şi înroşirea până peste urechi a lui Para, care mai că fierbea. Nu cred că apreciază genul ăsta de glume. Mai ales că, mânat de berile "pe care le-am beut", un entuziast din primul rând a urcat la microfon (la propriu!) şi s-a apucat el să ne explice cum stă treaba cu para para paraaaa paraaa paraaaa para parararara, în traducere aproximativă, de şi-a pus Dana Papadima mâinile la urechi, râzând în hohote: AŞA, NU!
A fost de departe cel mai amuzant moment al serii. Găsisem "Perfect spot" (acesta e numele piesei cu "ta ra ra" care înlocuieşte flautul la refren, nu ştiu dacă ţi-am spus asta sau nu), eram cu toţii acolo şi… what the heck, or mai fi concerte Urma, doar nu s-a terminat, nu?! Ei, nu?! Încă o piesă şi gata! Ţi-ai găsit! Nu ne-am lăsat. Din nou am bătut cu sticlele în masă, de data asta cu şi mai multă obidă… Urma! Urma! Urma! Oigen i-a aplaudat, cu acelaşi entuziasm, când au reapărut pe scenă, întâi pândindu-ne din culise, de li se vedeau numai capetele. Aceeaşi ordine, aproximativ scara măgarului: Dominic, Byron, Mani, Sorin. Ultima piesă, chiar ultima (dar de ce nu cântaţi două, trei, chiar patru?! Spune Dana P), a fost Buy me with a coffee, dacă nu mă înşel. Chiar se terminase…
De o cafea aveam cu toţii nevoie, după un asemenea tur de forţă. Chiar am vrut să-mi cumpăr una, dar văzând câţi bani mai erau de cheltuit (preţul a 4 bilete, adică 720.000) am renunţat şi m-am dat în bărci, vorba lui Para, lunând Cuba Libre. Dana a luat Butterfly, Papadima şi-au luat amândoi câteva rânduri de tequila, care i-au făcut să fie şi mai veseli decât erau şi să intre într-o conversaţie prin gesturi de-a dreptul delicioasă, cu Szony, care era la doi metri distanţă şi la fel de vesel ca şi ei. Mie mi-au povestit cum au băut o dată 7 metri de tequila cu nu ştiu cine, de am făcut ochii mari. Am făcut ochii cât cepele, când am văzut ce s-a întâmplat pe evazaţii mei, din cauza neatenţiei lui Byron, care stătea undeva în stânga mea, tolănit pe canapea cu iubita. S-o fi emoţionat, a dat cu mâna peste paharul de vin roşu şi… damn! Mi-a lăsat frumoasa amintire, purtată printr-o ploaie torenţială şi rece până acasă, unde am turnat Vanish pe urma (!), urmând sfatul Danei Papadima. Hm! Am dat o tură cu Dana mică, spre a reâmprospăta provizia de ţigări, lipsind suficient cât să vedem ce i-a fost dat să trăiască bietului căţel al clubului, simpaticul, care a făcut bungee jumping fără să vrea neapărat chestia asta, din cauza unor indivizi beţi care nu aveau nici o legătură. Cu nimic. Şi care au dat bir cu fugiţii, evident.
Pe la două şi jumătate, ignorând total obligaţiile de a doua zi, după ce-mi luasem la revedere de la Matei, Mirko et co, Ioana, Liviu şi Dana şi poate şi alţii, dar nu-mi mai amintesc, am zis s-o iau şi eu spre casă. Auzisem şi Afterall, în postconcert, la fel de bucuroasă fiind ca şi Mirona. M-a condus Dana.
- Uh, iar plouă, ca şi data trecută! Pa, Dana!
- Eşti nebună? Pleci pe ploaia asta?
- Dap! Face bine!Şi ce ploaie! După 30 de minute, intram acasă pe uşă şiroind de apă. Noroc cu deghizarea în "haina Frodo" de velur, care are o căptuşeală ţeapănă. Doar ea m-a mai ferit un pic, n-am "intrat la apă" chiar de tot. Cu greu am adormit… Mă dureau urechile, mă dureau plămânii de la fumul de ţigară, dar nu-mi păsa. A fost una dintre cele mai reuşite nopţi din ultima vreme. Aştept concertul din 10 decembrie…

Kumm de nu lasă nici o Urma

"The workers bang their hammers
Shots are on the screen
Carwheels are all squeeking
As the red turns into green
Oh I'm sick of all these noises
So I'll lock the door to my secret room"

Lasă-mă să nu te las, lasă-mă!

Doi prieteni într-o seară de vineri plină de zgomot, în plină aglomeraţie, în Bucureşti. Ne e foame! Oprim la Mac şi desfăşurăm un plan strategic, over a cup of doublecheeseburger: unde să mergem şi cum să ne împărţim între toate cele care sunt de făcut. O luăm pe Calea Victoriei, spre Lipscani. Căutăm str. Franceză, via Str. Şelari. În faţă la Gregory’s, pe Lipscani, pierduţi cum eram între străzi fără nume, sunăm la familia Sommer. Unde e strada ŞELARI? S-o căutăm... Hm! Cândva, pe zi, mi-ar fi fost mai uşor să mă orientez.... Aşa că o luăm spre Cocorul, refăcând un drum mai vechi. Pe aici, zic, ar trebui să ajungem la Piaţa Naţiunilor Unite. Între timp, sună Dana. Unde sunteţi! Pe lângă strada Co-vaci, silabiseşte Matei. E miop, e noapte, eu n-am ochelarii la mine. Ce-i Gara Lipscani? întreabă el. O gară, remarc eu mirată, fără să mai continuu. Dar pe ce stradă sunteţi? insistă Dana. ŞE-LARI! Ha! Chiorul tot chior, dar nimerisem bine. Str. Franceză, doar la doi paşi. Collectors Pub, după colţ.
- Pentru concertul Kumm...
- Cu cine sunteţi?
- Cu Para!
Dana ne făcea semn prin fereastră, doamna de la intrare se dusese să întrebe pe Para dacă suntem sau nu aceia pe care-i aştepta. Pleata blondă a lui Szony, doar o secundă prin faţa noastră. N-a mai ţinut minte dimineaţa de la Stufstock, când l-am fotografiat pe post de Sfinx...
Doamna revine:
- Da, e ok! 100.000 intrarea!
- Da?
Ne ajung din urmă şi Nicole cu Andrei.
- Şi noi suntem cu Para!
- 100.000 intrarea!
- Chiar dacă suntem cu Para? încearcă Andrei o glumă
- Da! Osutădemii intrarea!
Plătim şi în schimb ni se dau nişte bilete foarte frumoase, special create pentru concert.

Mi-am luat de haină de om fericit

Înăuntru, în spatele geamurilor mari şi curate ca de aprozar (nici o perdea, nici un shade, nimic!), câteva mese cu scaune înalte. Cu un uşor efort de imaginaţie, ai fi zis că respectivele „jilţuri” sunt scaune electrice. Mesele erau decorate fain cu fotografiile alb-negru ale diverselor celebrităţi, de la Marilyn Monroe la Al Pacino... În scurt timp, peste toate feţele atent studiate, care te priveau de pe mese, aveau să se aştearnă, în valuri: scrum de ţigară, urmele de la sticlele de bere, ceva b24fun, coji de alune, pachete de ţigări goale etc. Doar eram la Collectors Pub.
Masa din dreapta era plină. În centru, tronând zâmbitor pe banchetă, în tricoul „Underworld” – Para.
- Ce faceţi, copii? ne întreabă el
- Noi, bine! Tu?
Bineînţeles, asta era varianta politicoasă a poveştii. Realitatea e că masa era full încă de dinainte de venirea noastră şi unde să acomodezi 4 persoane aşa, dintr-o dată? Ne-am aşteptat rândul la pupici şi zis bună seara. Nicole, care se enervează repede când lucrurile nu stau cum vrea ea (doar e o scorpioancă get-beget!), s-a liniştit brusc, când a auzit că Oigen şi compania aveau să plece rapid, deci se elibera măcar jumătate din masa „de protocol”.
Un scurt „ochi” în jur: pereţii, de o culoare reuşită, un roşu închis, peste care cineva lipise o grămadă de fotografii şi afişe, într-o dezordine studiată. Am remarcat o fotografie cu John Lennon undeva în dreapta-sus, pe ultimul rând, şi chiar deasupra scenei, în colţul opus celui în care eram noi, un instantaneu cu Al Pacino, din „Heat”. Frumos, pe scurt! Uşor-uşor, s-a strâns toată gaşca, dintre care mi-i amintesc clar pe Vlad Iorga, Burşa, Comache, Ioana Morovan şi celebrul Florin.

Suntem toţi o apă şi-un pământ!

După ce au plecat Oigen şi compania, ne-am putut aşeza. Bere Becks, 35.000 sticla („preţ de inaugurare”), alune americane, muzică faină pe fundal. Era ora nouă seara. Formaţia a (re)intrat pe uşă, în aplauzele asistenţei (prieteni, mostly!), la ora 22:02. La scurt timp, Kumm-necum, ZGOMOT!
Mirată, l-am întrebat pe Para, în pauză, cum de au cântat direct. Proba, ca nişte adevăraţi profesionişti, o făcuseră cu sala goală, mult înainte de ora 20:00. Am zâmbit. Te pui cu coordonatorii? Singura problemă tehnică a fost „bârâitul” enervant din staţia de amplificare, de putere mai mică decât ar fi fost nevoie (nu avea 220V), de unde suprasolicitarea.
M-am enervat că nu ştiam numele pieselor sau numele celor care fac parte din formaţie, deşi chiar am vrut să le ţin minte: Byron, Oigen, Andras, Domi şi al cincilea? ŞI Mihai Iordache, nelipsitul, care a fost prezentat la final de Byron şi încă o voce într-un mod cel puţin haios. Vei vedea cum.
Din câte au spus chiar ei, au fost piese de pe toate cele trei albumele, intercalate foarte nimerit, nici una nu semăna cu cealaltă. Eram când veseli, când trişti, când îngânduraţi şi foarte... rock! Din când în când, mă uitam în jur şi regăseam figurile din Vamă, aşa cum le cunoscusem: Para cel netulburat, Dana, haioasă cum o ştiu (dar o prind mai rar aşa de bine dispusă), Szony cel care ştia piesele pe de rost şi gesticula în ritmul lor, Burşa cea tăcută şi gânditoare. Mă simţeam acasă printre ei. Şi concertul continua, în legea lui, oamenii dansau, cereau piesa... S-a trecut, treptat, la o atmosferă de „the band and friends”. Byron chiar şi-a şi "permis" o glumiţă, la început:
- Toaleta e în stânga scenei, vă rog mergeţi acum, că-mi stricaţi concentrarea mai târziu!
Deci, dacă nu s-a mers atunci, s-a mers la pauză sau la final. Şi ce coadă...
Ceea ce m-a frapat cel mai mult la concertul acesta a fost intensitatea cu care se trăia muzica, atât pe scenă, cât şi în public. Ai fi zis că suntem cu toţii în transă, deşi de "ajutoare de specialitate" n-am avut parte. Am luat chiar "lecţii de dans", la grămadă, de la un tip care parcă avea cauciuc în loc de picioare şi, cât a durat concertul, n-a stat o secundă, s-a zbânţuit continuu şi a urlat:
- Byrooooon! Piesa! Piesa! Piesa!
Ceilalţi privitori-ascultători erau ceva mai liniştiţi, se aliniaseră într-un şir ordonat în faţa scenei, între un rând de mese şi tejghea. Ţi-ar fi mai simplu să-ţi imaginezi înghesuiala, desigur, dacă ai vedea nişte fotografii.
Momente de respiro, haioase, precum cele de la concertul Urma, nu au fost, oamenii sunt „nemţi”, cântă fără prea multe „înflorituri”. Mi-au plăcut mult cum au sunat şi cele două piese preferate de pe Confuzz, bara bara gol gol şi 1000 de chipuri. Nu au cântat „foarte departe” de original, dar nu a fost chiar playback :D. De început, au început în forţă cu nightfight, piesa 11 de pe pomenitul album. Introul a durat cam 5 minute, de data asta pe bune 5 minute, ca să „escaladeze” atmosfera. Şi lumea era atât de încălzită, când a venit Byron la microfon, că s-au auzit oarece urlete. Halucinantă muzică, se potrivea de minune cu berea (băută în exces, deja) şi fumul gros de ţigară pe care nu l-ai fi apreciat.
Au cântat, cu o pauză de 45 de minute, de la 22:15 la 00:50. Spre deosebire de GH, nu am mai rămas în continuare să bem, nu era „gaşca”, ei au venit abia sâmbătă, când Kumm au cântat în GH. Şi atât. Collectors e faină ca şi loc de băut o bere or something, nu pentru concerte. Inteligentul constructor care a hotărât ca la budă să se intre prin scenă... e o capacitate! Inacceptabil, pe bune! Treceau bieţii disperaţi, Byron se întorcea cu spatele „ca să nu-şi strice concentrarea”... De comă!
La un moment dat, Para şi Dana au dispărut în faţă, în mulţime. Noi, restul, la masa cea mai îndepărtată de scenă, am recurs la statul pe banchetă în picioare sau am luat „jilţurile” şi le-am folosit în acelaşi scop: să vedem şi noi ce-i pe scenă... Adică, să desluşim cine şi ce cântă, altfel nu ne-am fi prins că-i concert.
După ce ne-au "asurzit" de abia ne mai auzeam respirând, au încheiat concertul într-o notă înaltă, cu Piesa. Fanul înrăit, cel care dansase şi urlase tot timpul, s-a putut declara fericit… "Suntem toţi o apă şi-un pământ!", am strigat noi, iar Byron a răspuns: "Bine că recunoaşteţi!". Delir! Apoi bisurile, dintre care "Bye bye love" (Billy Idol) a făcut furori.
Nu am reuşit să-mi dau seama când au trecut orele, îmi părea tare rău când a început Byron să prezinte formaţia: care cântă la chitară bas, care la acustică, desigur bateristul şi…
- Iar în dreapta mea, la sax, Iordacheeee! a strigat Byron.
- ŞI Mihai Iordache, s-a auzit o voce de lângă scenă (cine, oare cine?) Şimi! Şimi! Şimi! a murmurat şi restul lumii.
- Iar pe mine, desigur, mă cunoaşteţi. Cine sunt eu?
- Byron, Byron, Byron! (mă simţeam ca la un miting electoral)
- Iar acuma noi mergem acasă să dormim, că suntem tare obosiţi...
Acesta a fost cuvântul de încheiere, după care au urmat "pupăturile, felicitările, masa şi dansul". Fireşte, s-a stat cred până spre orele mici ale dimineţii, în separeul special de lângă scenă, "între prieteni". Sommer ne-a comandat taxiuri, care au venit foarte prompt, în câteva minute. Am ajuns acasă încă înainte de ora unu noaptea. Am mai stat pe net, ca să verific poşta şi starea naţiunii poeziştilor, după care mi-am luat pisica şi-am mers la culcare în noua mea cameră, de mărimea unei bucătării de bloc, în care nu se fumează şi lumea nu intră fără permisiunea autorităţilor.

Un exerciţiu de arheologie sentimentală

El era cel pe care-l aşteptau? Tânăr, îmbrăcat sport, în jeanşi şi pulover, depănând povestea cărţilor sale unei audienţe înmărmurite? Aceea era vremea Cerului văzut prin lentilă şi a Zborului în bătaia săgeţii, era un alt fel de a trăi la limită, în atmosfera culturală care mai purta amprenta mentalităţii comuniste. În ciuda limbajului său adesea inaccesibil, H.R.-Patapievici poseda un farmec aparte, cu care îşi intriga publicul şi îi stârnea curiozitatea. Acela era debutul său de conferenţiar, editurile Nemira şi Humanitas şi-l disputau încercând să parieze „la sigur“ (anul 1995, Bucureşti, Colegiul Naţional „Sfântul Sava“, o sală plină de liceeni în căutarea unui model).
El este cel pe care-l aşteptăm? Un domn între două vârste, îmbrăcat á l’anglaise. Un personaj în toată regula, primeşte laudele şi aplauzele gazdelor constănţene cu modestia dintotdeauna. Unele lucruri nu se schimbă. Publicat şi aclamat, multipremiat, Patapievici este în prezent preşedintele Institutului Cultural Român, deja un asset al Editurii Humanitas. De la înălţimea pupitrului universitar, a dominat într-o sală în care, pentru câteva ore, s-a simţit aceeaşi atmosferă ca în biblioteca liceului bucureştean, în urmă cu un deceniu (prezentul continuu: 2005, Constanţa, Aula Magna, Universitatea „Ovidius“).
Prin urmare, lansăm întrebarea: mai trăim oare într-un „cult al popasului“ – aşa cum am auzit deunăzi? Este revoltătoare şi deopotrivă de tristă maniera în care sunt puse la îndoială valorile culturale, când ne confruntăm cu competenţa pe care acestea o afişează, atribuindu-le o picătură din propriul nostru ridicol. Ne simţim cumva „mici“, în faţa celor care ne depăşesc puterea de înţelegere? Câţi din cei care cunosc scrierile lui Patapievici au sesizat unicitatea perspectivei sale de abordare – care uneşte fizica, filosofia, religia şi literatura (inclusiv poezia)? Perspectiva este globalizantă în sens pozitiv (preia din fiecare disciplină ceea ce este viabil), aşa cum globalizantă a fost şi viziunea celor din Renaştere. La origini tributar fizicii – a se vedea titlurile cărţilor sale, grăitoare în acest sens –, autorul se reflectă treptat, graţie unor fine fluctuaţii de perspectivă, în oglinda celui-care-a-fost, pentru a-l naşte pe cel-de-astăzi, în prezentul privit ca durată a devenirii.
Apariţia lui Horia-Roman Patapievici a fost pentru mulţi un răspuns la o anume aşteptare, au văzut în el un continuator al lui Cioran, care a înlocuit discursul „prăfuit“ cu unul acordat la modernitate, în mişcare şi prezent în cetate. Cei care s-au înscris în cursă odată cu el au deprins zborul „în bătaia săgeţii“ şi au abandonat aşteptarea, căci viitorul nu aparţine celor circumspecţi, ci acelora care, dacă au curaj şi îndrăzneală, vor şti să privească „cerul văzut prin lentilă“. Lentila propriilor vise.
El este cel pe care îl vor aştepta? Un posibil scenariu: „toate-s vechi şi nouă toate“. După douăzeci de ani, vom fi rămas mai puţini. Ajuns la o vârstă venerabilă, dar păstrându-şi alura de copil încremenit într-o veşnică uimire – este şi acesta un semn al inteligenţei active –, Patapievici va zâmbi afabil şi poate va mărturisi: „A fost numai o scurtă călătorie la capătul timpului!“.

Cele cinci cuţite ale maşinii de tocat

Sonorul din public! Sssst! Tăcere! Ne-am adunat aici să sărbătorim o naştere. Tu, cel din rândul întâi! Roşeşti? De ce? Şi tu te-ai gândit la sinucidere! Ţie, domnişoară, de ce ţi-e frică? E un limbaj prea dur?

Poetul nu ne cheamă să înotăm în centimetri săi cubi, marea a îngheţat şi iarna asta. Suntem chemaţi să citim/ascultăm parabola unui prea curând sosit secol 21, să privim cele cinci tăişuri ale sufletelor noastre şi – după cum ne îndeamnă pe fiecare conştiinţa – să ne îngrozim. Sau nu.
Lumea este un ocean adânc şi adesea fetid – iată mesajul care pare să se audă în spatele fiecărei replici din piesa lui Mugur Grosu, „Black out“. Şi nu oricum, ci lumea pe care o creştem în noi, un loc din care, odată pogorât întunericul, lumina reuşeşte rareori să iasă la liman. Oare reuşim să ne reumanizăm, prin înţelegere, în ciuda tuturor piedicilor care se ridică în calea ei, dacă o privim ca pe o „trecere dincolo“ de porţi?
Dar ce înseamnă „aici“ şi ce înseamnă „acolo“?
Piesa amintită circulă de ceva vreme pe internet, într-o formă „în lucru“. A fost şi este o virtualitate, nu o puteţi găsi în nici un repertoriu, nu este repetată pe nici o scenă. V-aţi gândit că voi înşivă aţi putea fi, la rândul vostru, scena – pretext de care se serveşte autorul, pentru a-şi duce mai departe povestea? Că, de fapt, nu există final pentru şarada asta? Că ea poate continua oricât, oricând, oricum?
Când citeşti, parcă eşti forţat să faci flotări imaginative, pentru a ajunge la un moment dat la oboseala supremă – care nu e sinonimă defel cu rezolvarea/„clue“-ul dilemei. Oboseala are însă o cauză. Clară. Poate eşti obosit de atâta privit în oglindă? În economia piesei, jocul de-a sinceritatea are rolul său bine stabilit. Cu toate acestea, nimeni nu reuşeşte să fie sincer până la ultima consecinţă şi poate că nici măcar nu asta este ideea. Doar se cartografiază prejudecăţile şi piedicile de care ne lovim, când întunericul (nu l-aţi citit oare pe Platon?) surpă pereţii încăperii devenite peşteră.
Fumătorul, Domnul, Travestitul, Grafferul, Cititorul – cele cinci personaje, deasupra cărora „pluteşte“ al şaselea, „vocea suavă“ – sunt tot atâtea ipostaze moderne/modernizate ale aceluiaşi (posibil) „eu“ auctorial: Mugur Grosu... sau chiar tu, cititorule!
Dar ce te frapează? Ce gust îţi rămâne, după ce ai terminat de citit, când îţi stăruie pe retină acel ultim gest? Unde eşti? Ai devenit o râmă, sau te-ai transformat în fluture?
Acolo nu se întâmplă „o moarte şi atât“. Şi mai mult: a cui moarte? Poate suntem aici pentru a ne pune întrebări. Şi nu oricum. Îmi doresc să fiu contrazisă, tot printr-o întrebare, după ce veţi citi şi voi. Tot ce vă trebuie e un clic de mouse – şi fanta irealităţii în care trăiţi se va deschide. Nici nu veţi simţi!

The dark side of culture

E miercuri. Tastez www.clubliterar.com şi apare anunţul: Supliment la Poeticile cotidianului. Iată un subiect! Oare se va repeta povestea din decembrie, cu asaltul oraşului interior? Sunt alte glasuri şi poate chiar alte încăperi, cum spunea Truman Capote. Străbat cei 255 de kilometri şi recunosc oraşul gâtuit de traficul din orele de vârf. Nu-mi era dor, e prea mult zgomot. Mă resemnez şi aştept calmă la porţile cotidianului, unde sigur va fi altfel, ceva se va întâmpla. Dar ce anume?

Club A, în căutarea timpului pierdut

Printre feţele obişnuite – studenţi, elevi, curioşi – îl zăresc pe Răzvan Ţupa plimbându-se de colo-colo, întâmpinându-şi oaspeţii cu un zâmbet, cu o vorbă de bun venit. Pe scaunele albe din plastic, câte un exemplar din Suplimentul de cultură, în chip de spectator tăcut. Pe prima pagină, anunţul dispariţiei lui Sorin Stoica. Aşadar, suntem databili.
În separeuri e plin de lume. Nu recunosc pe nimeni şi chiar aş vrea să văd pe cineva cunoscut. Acum. Îmi aleg un scaun în faţă, de unde sper că voi reuşi să fac fotografii. Ce va urma... Dar rămân singura curajoasă.
Sosit cu aproape două luni mai târziu la întâlnire (sic!), pictorul Aurel Gheorghiu Cogealac se distinge la un moment dat în mulţime, în marea de figuri pestriţe. E rândul meu să fiu anonimul. El nu îşi doreşte altă lumină şi alt sunet, îi ajung pânzele sale. Acum înţeleg. Îşi alege un loc în umbră şi aşteaptă. În tăcere. Timpul trece, încep să mă îngrijorez. Nici Ţupa nu e prea optimist: ar cam trebui să începem, deşi n-au venit toţi. Pe scenă, şase scaune aşezate în semicerc şi două măsuţe de cafea pe care sunt „dezordonate“ într-o manieră studiată exemplare din Supliment, scrumiere şi microfoane. Aerul se îngroaşă de la fumul de ţigară. E foarte cald, pe fundal se aude Urma – care e deja trendy underground, e cool. Discul se termină, cineva apasă replay. Ţupa acordă un interviu, îi urmează Dumitru Gorzo, dintr-un alt colţ al sălii.
E trecut de 18.30, iar aşteptarea a luat sfârşit. Gazda noastră anunţă: „Bine aţi venit! Din câte văd, asta e prima noastră şedinţă de redacţie adevărată... Aici! Doar ştiţi cum se pune la cale Suplimentul...“. Ne sunt prezentaţi redactorii: George Onofrei, Constantin Vică, Luminiţa Marcu, Iulia Blaga şi (mai vechiul) Ionuţ Chiva. Invitaţii speciali? Dumitru Gorzo, Radu Afrim şi Elena Vlădăreanu. Notez cele două absenţe importante: Ada Milea şi Cristi Puiu. De ce lipsesc? Nu se ştie. Seara poate începe, însă sub auspiciile unei neaşteptate reuniuni de clasă.

Oamenii şi visele lor

Discuţia a pornit de la concluziile Barometrului cultural pe 2005, prezentate în numărul curent al Suplimentului (nr. 59, 14-20 ianuarie 2006). Constantin Vică, împreună cu George Onofrei şi Dumitru Gorzo, au punctat discrepanţele dintre sondaj şi realitatea „de pe teren“, cel puţin în ceea ce priveşte controversatul Muzeu de Artă Contemporană din Bucureşti: „Ceea ce găsiţi la Galeria H’Art sau la Galeria Nouă nu veţi găsi la MNAC sau la Galeria Orizont“. Corect! Au urmat scriitorii – Eminescu şi Shakespeare – şi paradoxul receptării lor ca stereotipuri care ridică pretenţiile culturale ale individului, dar în acelaşi timp sunt lipsite de substanţă, întrucât nu au un fond pe măsură. Radu Afrim a sprijinit această afirmaţie cu o întrebare: cum este primită de public o piesă de teatru într-o abordare „avangardistă“ care sparge tiparul montărilor „à la lettre“? Povestea piesei „Trei surori“, cu care a întreprins un turneu în Finlanda, i-a prilejuit o concluzie tristă: „teatrul e cea mai înapoiată artă din România, după balet şi operă“. Foarte sec!

Cum să faci artă contemporană?

Arunc o privire în jur şi zâmbesc. Perspectiva s-a răsturnat. Scaunele de pe scenă sunt neatinse, se vorbeşte când din stânga, când din dreapta ta, dar şi din faţă, şi din spate... Suntem înconjuraţi de voci fără chip şi de chipuri fără voce. Ne aflăm în mijlocul unui teatru spontan în care rolurile fluctuează. Luminile diferă, geografia locului se transformă pe măsură ce orele înaintează. Pictorul reţine figuri şi expresii, eu notez idei. Am uitat de fotografii, bagajele au rămas lângă scena care a încetat să fie scenă, a devenit un spaţiu al absenţei, un undeva străin.
Aşadar, ce e de făcut? Ne rămâne, cred, să ne mirăm împreună! Cum poţi crea artă contemporană, fără a recurge la clişee, la mimetism? Şi iată că suntem martori la the dark side of culture: convenţia cu un anume tip de comercial, nevoia de expunere, micile orgolii şi războaie; suntem o lume mică într-o alta mult mai mare, care joacă pe alte mize. Da, Luminiţa Marcu, poate este adevărat că stilul este omul! Şi mulţimea de prejudecăţi care îi urmează? Cu ea cum procedăm?
Creatorii, aceşti surghiuniţi de imaginaţie care-şi caută în permanenţă o patrie pe masură, au fost critici, acizi chiar, şi nemulţumiţi. Şi s-a simţit lipsa unei părţi din „oglindă“, a celor care puteau confirma sau infirma concluziile mai mult sau mai puţin teoretice ale discuţiei. Am avut grafică şi am avut teatru, au lipsit muzica şi filmul. Iar anii au devenit doar refugiul impresiilor, de a căror stăruinţă vor fi răspunzători cei care ne privesc, ne ascultă sau ne citesc. Oricum, stăm bine, privim înainte! Nu suntem nici cu ochii în patru, dar nici chiar atât de orbi!

Şi visele cresc mari

Vineri, 3 februarie 2006. Se împlineşte un vis: Urma, trupa suceveano-bucureşteano-clujeană, va cânta în clubul constănţean Phoenix. Împreună cu câţiva prieteni, ne ocupăm din timp de promovare şi lipim prin oraş afişele mari şi spectaculoase, în care tronează Casa Poporului, iar în faţa ei aşteaptă cinci catapulte/microfoane multicolore. O cacialma cu tâlc, care nu m-a pregătit pentru surpriza din club. Şi ce surpriză a fost!

În ziua stabilită, la ora 21.30 fix (ora de începere anunţată), intrăm într-un Phoenix plin ochi. Cu o săptămână în urmă, aceeaşi aglomeraţie – la concertul lui Harry Tavitian. Acum, media de vârstă din sală a scăzut dramatic – de la puştani de generală, până la mame de copii de liceu, venite cu odraslele, ca să vadă de ce cd player-ul familiei s-a blocat pe shuffle and repeat şi… pe Urma. Ca la toate concertele trupei, băieţii întârzie un pic, urcă pe scenă după ora 22.00 şi… supriză! Îi număr: Mani, Byron, Sorin şi două figuri noi, Costin şi Laurenţiu, care îi înlocuiesc pe Dominic şi pe Felix. Scena îi face pe băieţi şi mai înalţi, îi separă de publicul pe care de obicei – la Bucureşti sau la Vama Veche – îl priveau în ochi, într-o coversaţie a gesturilor.
Piesele curg firesc: când se ridică la etaj, când împrăştie sunetul dur, alternativ, către intrare, unde lumea se înghesuie vrând-nevrând. De aici, din linia întâi, perspectiva este un pic modificată: Urma sună familiar şi totuşi altfel, căci se află, deloc întâmplător, în faţa unor figuri parcă decupate dintr-o fotografie de astă-vară de la Stufstock, şi totuşi mai caută rima călătoare. Avea să-mi povestească chiar Mani, solistul, cât de familiare i s-au părut feţele din public – „unchii, nepoţii şi mătuşile noastre din Vamă“ – iar amănuntul un pic „peste mână“, poziţia pe scenă, a fost repede uitat… „Mai venim!“, a dat el verdictul.
Comparând concertul acesta cu cel din octombrie, de la Bucureşti, la care a apărut neanunţat şi Paulo Coelho, am sesizat rapid diferenţele. Încercând să găsesc o explicaţie pentru modificarea componenţei trupei, n-am remarcat că, de fapt, băieţii sună la fel, dacă nu mai bine. Este adevărat, se simte lipsa lui Domi, bateristul care îşi domina instumentul cu măiestrie şi o anume modestie, însă Laurenţiu, cel care l-a înlocuit, îşi susţine partitura cu aceeaşi însufleţire. Acelaşi lucru este valabil şi pentru Costin, cel de la clape, a cărui contribuţie la sound-ul Urma nu este deloc de neglijat. Flautul lui Byron, care contracara asprimea chitărilor, are acum un corespondent pe scenă. Aşadar, a fost o alegere inspirată.
Urma cântă numai în limba engleză. Nu ştiu dacă e vorba de o strategie sau pur şi simplu de uşurinţa de a te exprima într-o „limbă muzicală“ de circulaţie internaţională. Versurile s-au împletit la un moment dat cu acordurile corului ad hoc, pe piesa „Perfect spot“. Mani, la cei aproape doi metri ai lui, a luat microfonul cu tot cu stativ şi, susţinut sonor de colegi, l-a îndreptat către cei de la etaj, îndemnându-i să cânte: „haideţi, haideţi, sunt părinţii mei la telefon, vreau să audă că am ajuns un mare star rock, că am succes!“. Orice aţi spune, poziţia era destul de incomodă, pentru toată lumea. La un concert rock nu stai la masă! Sus, „la etaj“, stând direct pe podea, puştii dansau, ticseau scrumierele cu ţigări fumate până la carton, întindeau berile rânduri-rânduri, ca pe nişte soldaţi în armata lui „ne simţim bine“. De fapt, acolo s-a simţit cel mai acut „pulsul“ concertului, până la un moment dat, când a luat pe sus (sic!) şi parterul, Mani rugându-ne pe toţi să ne apropiem de scenă, în picioare. Un concert pe verticală, pe diagonala lungă a iernii. N-am avut de ce să ne plângem: unul făcea fotografie după fotografie, altul scotea celularul şi înregistra live… Şi unde mai pui că am tras cu ochiul la playlist-ul băieţilor: aici pauză mică – de ţigară – pentru vocali, acum pauza mare, pentru toată lumea – care pe sus, care la telefon, care la bar… şi ah… finalul, dar cerem BIS!
Cu totul, 24 de piese, cât cele două albume Urma cap-coadă, trei ore de muzică alternativă, proaspătă, cu un Mani în formă maximă şi un Byron serios, ridicându-se la aşteptările publicului Urma – care este, graţie lui, „80% feminin“ (conform mărturisirii amuzate a lui Mani). Pentru Costin şi Laurenţiu, nota 10 – şi nu nepărat de încurajare, ci pentru continuitate.

O studentă mi-a mărturisit că acesta a fost primul ei concert Urma şi că a fost exact aşa cum visase. Şi eu am visat seara aceea, dar de trăit, am trăit altceva. În noaptea de februarie înghiţită de ceaţă, cu promisiunea verii prinsă în fiecare atom de oxigen, ne-am întors între amintirile unui trecut comun şi ne-am zâmbit: „I’m stuck in a moment which keeps us alive / I dream of september, don’t wake me up / I’m trapped in a place where we do belong / I dream of a lifetime / I’ll be reaching home soon, find my little lost child / I’ll be reaching home soon / I’m already home in my heart, I feel home“. Şi visele cresc mari, întocmai ca şi oamenii. A trebuit să călătoresc până aici, ca să-mi dau seama. Nici un drum nu e prea lung, dacă la capătul lui ajungi acasă.

On the road to Stufstock

Vineri, 19 august 2005, ora 14.00. După un drum lung cu microbuzul, care a sfidat legile fizicii, într-o înghesuială incredibilă, am coborât la intrarea în Vama Veche. M-a întâmpinat acelaşi peisaj cunoscut, abia respirând sub apăsarea grăbită a furnicarului. După aproximările jandarmilor, care au asigurat paza pe durata festivalului, peste 50.000 de oameni au „coborât“ în Vamă, la a treia ediţie a Stufstock-ului. Mi-am croit drum prin mulţime, printre claxoane nervoase, dubiţe de marfă, maşini parcate neregulamentar şi mulţi, prea mulţi oameni. La fiecare terasă se aude o altă muzică, sărind dintr-un deceniu în altul: aici Creedence Clearwater Revival, dincolo Guns `N Roses, un pic mai departe Hendrix, Tracy Chapman, Cesaria Evora şi tot aşa. Pe ambele scene, probe de sunet. Tricourile portocalii, semnul distinctiv al voluntarilor Stufstock, răsar din mulţimea în mişcare, într-un du-te vino fantastic: cară scânduri pentru cortul presei, îngroapă cabluri, împart pliante, dau o mână de ajutor la ridicarea barierelor care vor opri circulaţia autoturismelor, după ora 18.00, îşi trag sufletul la Cortul de dezinformare şi apoi o iau de la capăt. Toată lumea are febră, nimeni nu are timp să se dezmeticească şi… Doamne, când s-a făcut deja opt?

Începutul. La căderea serii, Vama Veche se goleşte şi mulţimea se regrupează în jurul celor două scene: la scena A sunt anunţaţi în deschidere Implant pentru Refuz, apoi Viţa de Vie, E.M.I.L., Kumm, Zdob şi Zdub, Zob, Ens Cogitans (Rusia), Omul cu Şobolani, Evo şi Dance Trauma. La Scena B, Ada Milea, Semnal M, Þapinarii, Florin Chilian, Vali Răcilă, Al Jawala (Germania), Nightlosers, Zum, Cristina Păcuraru şi Horia Crişovan, Teamsters.
Scena A… „rocks“, Scena B… „swings“. Alegerea ar trebui să fie uşoară. Din experienţa anilor trecuţi, ştiu însă că e imposibil să stai într-un singur loc, muzica te cheamă, simţi nevoia să te răcoreşti după o doză serioasă de rock, la malul mării, la scena secundă, ascultând un jazz calm, în faţa unui pahar de bere. Nu am făcut excepţie nici anul acesta. După explozia de decibeli, raţia de pogo şi declaraţia universală a celor de la Viţa de Vie „sunt liber!“, am dispărut discret către scena B, printr-o beznă s-o tai cu cuţitul, ca să ascult Semnal M, cu armoniile lor optzeciste, cu aromă folk şi multă, multă nostalgie. Şi din nou înapoi la zgomot: Kumm, clujenii sofisticaţi, s-au dezlănţuit într-o oră de rock cu gust de lămâie (cunoscătorii ştiu de ce!). Ironici şi realişti, au spus, prin vocea lui Dan Byron, solistul trupei: „Nu aşa salvăm Vama, printr-un destroy party. Am pierdut o Vamă, dar am câştigat un festival!“ La sfârşitul recitalului lor, abia mai puteam respira: pajiştea „cedase“ sub săriturile puştanilor care se întreceau la pogo, praful se ridicase într-un nor gros, compact şi înnecăcios. M-am retras din muţime şi am încercat să dau de prietenii împrăştiaţi prin Vamă, care încotro – la terase, la scena mică. Acolo, exact când am ajuns, Mani Gutău (Urma) şi Dan Byron (Kumm) îi prezentau, plini de însufleţire, pe muzicienii de la Al Jawala (Germania). Trupa instrumentală, necunoscută la noi, a reuşit să ridice în picioare audienţa care îşi găsise un loc confortabil în nisip: „Nu putem cânta perfect, dacă dumneavoastră nu dansaţi!“ A fost un preambul încântător la Nightlosers, care au avut parte de un public gata încălzit, transfigurat. De aici încolo, au fost numai drumuri. Doar aşa reuşeam să nu fiu doborâtă de somn: în permanentă mişcare, am cules de peste tot amănunte şi le-am păstrat pentru mai târziu. Trupa Omul cu Şobolani, în ciuda strădaniilor, nu a reuşit să aducă înapoi nici o Vară/ Vamă. Puştanii, însă, erau neobosiţi. Voluntarii, majoritatea liceeni, străjuiau gardurile din faţa scenei A şi la ora 3.00 dimineaţa, cu aceeaşi energie ca la începutul concertului, ca să nu se prăbuşească, public included, peste carul de reportaj al TVR-ului. Dincolo, la scena B, agitaţia nu a fost atât de mare, iar paza, mai mult o chestiune de organizare, decât de necesitate. La scena B, parcă eram la Woodstock: lumea era relaxată, asculta în tăcere o muzică îndemnând la meditaţie, se zâmbea mult, a nostalgie. La scena A, energia de neoprit a muzicienilor şi a publicului se dezlănţuia în continuu. M-am retras la o cafea, în aşteptarea răsăritului de soare şi a primei runde de ecologizare – devenită o tradiţie, în fiecare dimineaţă de Stufstock. Pe jumătate adormit, Mirko, unul dintre organizatori, a trecut pe uliţă pe la 5.00 şi ceva dimineaţa, îndreptându-se către scena A înarmat cu cele necesare: saci de plastic şi mănuşi. Răsăritul soarelui ne-a prins fie pe pajişte, fie la malul mării, la scena mică. Priviţi de sus, probabil că arătam precum nişte furnici multicolore, amorţite de frig şi de oboseală. În urma noastră, după mai bine de o oră de roboteală, am lăsat câteva zeci de saci de gunoi, ridicate prompt de un camion uriaş. Un trecător neavizat s-ar fi mirat, la sfârşitul curăţeniei, dacă ar fi auzit că în perimetrul respectiv chiar au fost 50.000 de oameni. Era curat ca în palmă: nici un pahar de plastic, nici o sticlă, nici un pachet de ţigări gol, doar verdele pal al pajiştii şi auriul nisipului. Dar ziua abia începea, mai erau atâtea de făcut!

Sâmbătă, 20 august, ora 12.00. Sunt la Biroul de Presă al Stufstock, locul de unde porneşte totul – Roxana Bodea este aici, gata să-ţi ofere informaţiile de care ai nevoie şi să-ţi dea acreditarea de presă, peticul fermecat de hârtie care îţi asigură libera trecere în culise. Forfota continuă, nervii sunt întinşi la maximum. Câte un voluntar, prin rotaţie, asigură vânzarea tricourilor SSK şi ale Academiei Caţavencu (unul din parteneri), o modestă amintire a prezenţei la festival. Dintr-o dată, se face linişte. Mă uit pe fereastră: un nor negru, imens, acoperă tot cerul, dinspre uscat înspre mare. Se instalează o uşoară panică printre organizatorii care iau micul dejun: Ce se întâmplă cu corturile? Dar cu concertul de diseară? Se mai ţine? Care e situaţia la scene? Ies în stradă şi îmi recuperez prietenii, sub o ploaie rece şi măruntă, şi ne mirăm: nici o schimbare. Lumea curge în valuri pe străzile satului, ce-i drept îmbrăcată mai gros, pe scene continuă probele de sunet, la corturi se cântă la chitară. Ignorăm ploaia. Îmi amintesc că la Woodstock a plouat aproape tot timpul, vreme de trei zile şi trei nopţi, şi nici lor nu le-a păsat. La ora 5 după-amiază, ca prin minune, cerul s-a limpezit, norii sau spart şi a răsărit soarele. La o terasă se asculta Janis Joplin, ca altădată.

Vela. La ora 20.30, a bătut din nou gongul, la scena A. Împreună cu un grup de voluntari, după şedinţa de la Cort, în care acelaşi Mirko ne-a felicitat pentru eforturi şi ne-a recomandat, părinteşte, „să aveţi grijă de voi!“, am intrat în backstage şi ne-am aşezat cu toţii pe iarbă. Şi au fost: Icory, Taine, Blazzaj, Vama Veche, Lună Amară, Urma, Kampec Dolores (Ungaria), Point Blank, Altar, Nociv şi Buricul Pământului. La scena B, unde nu am mai ajuns, erau programaţi: Fără Zahăr, Butterflies in my stomach, Middlefinger, Havoc (Germania), Zebre, Iordache, Sims, Margento, Defect şi Aria Urbană. Ca şi în prima seară, programul a fost respectat cu stricteţe. Asta, până la Vama Veche. După o jumătate de oră de probe, întârziind nu se ştie din ce motiv, când pauza dura doar 5 minute, trupa a urcat pe scenă. În acelaşi moment, s-a pornit un vânt aspru, prevestitor de furtună. M-am uitat în jur. Voluntarii săreau, râdeau, cântau: „Pentru asta am venit, să ascultăm Vama Veche la Vama Veche!“ M-am bucurat pentru ei, erau fericiţi şi ştiau pentru ce munciseră atât. Andrei, unul dintre ei, mi-a atras atenţia: „Cade unul din ecrane! Haide! Anunţă-i şi pe ceilalţi că e nevoie de ajutor!“ Şi iată-ne, furnicuţele portocalii, sub cerul ameninţător, abandonând concertul. Am încercat să stabilizăm cumva ecranul, dar vântul era prea puternic. Dimineaţa avea să-l surprindă la pământ, dezafectat şi plin de apă, ca o barcă eşuată. Încercarea cea mare abia acum venea: banner-ul de pe fundalul scenei, cu însemnele Stufstock, începuse să se umfle periculos, din cauza rafalelor de vânt, riscând să se transforme într-o uriaşă velă, iar scena, în corabie, ducând cu ea spre bulgari şi Vama Veche, al cărei solist cânta însă netulburat şi ignorând pericolul. Câţi eram, ne-am îndreptat către spatele scenei şi, la indicaţiile stage managerului, care desfăcea uşor-uşor banner-ul de pe stâlpi, ne-am asigurat că situaţia este sub control. Vreo treizeci de furnici portocalii au ţinut Vela cu mâinile, până când cineva s-a gândit să taie în ea nişte ferestre, ca să nu mai fie nevoie să o păzim „cu preţul vieţii“. Alergam de colo-colo, ţineam de Velă pe rând, făceam poze, mai schimbam câte o vorbă cu cei care aşteptau ca Vama Veche să termine odată. Două bis-uri, neobişnuit, un Hotel Cişmigiu plouat şi mutat pe nesimţite în Vamă, şi gata, ne-am reluat locurile în faţa scenei. Vela se balansa în vântul puternic, iar scena se prelungea astfel în noaptea fără sfârşit. Luna Amară au cântat puţin şi pe fugă, cu nerv, cu nervi. Au urcat apoi cei de la Urma. Preţ de o oră am avut lecţie de zbor. În toată regula. Turna cu găleata, cei mai sensibili au dat bir cu fugiţii, dar noi am
rămas pe loc, ca vrăjiţi. Şi am continuat, pe Kampec Dolores, într-o stare de graţie, pentru a reveni la realitate cu Altar-ul, într-o explozie de energie, spre ora cinci. Era foarte frig şi oboseala îşi spunea cuvântul. Dimineaţa ne-a găsit nedumeriţi, dincolo de garduri, în public, admirând un răsărit timid, după furtună, ascultând Nociv şi apoi Buricul Pământului, curăţind pajiştea de pet-uri, cu o duminică întreagă înainte, dar şi o plăcuţă de pe un tren accelerat, pe care scria, cu litere albastre „SATU MARE – MANGALIA – vagonul 10“. Atunci am înţeles. Rostul Stufstock-ului este curiozitatea, mişcarea, căutarea. Salvaţi Vama Veche de plictiseală, de încleştare şi de prostul gust. Fiţi hippie, fiţi curajoşi, încercaţi-vă limitele şi bucuraţi-vă de fiecare moment, aşa cum este el. Nu judecaţi şi nu veţi fi judecaţi. Căci Vama Veche este un loc pe care îl purtăm în suflet. Mai „veche“ sau mai „nouă“, pe potriva gustului fiecăruia pentru libertate. E un loc al toleranţei, liber, un loc unde, fie şi pentru câteva ore, tragi cu ochiul la nemurire.
Am văzut, la Stufstock, o fetiţă care abia a învăţat să meargă şi, purtată pe umeri de mama ei, striga, bătând din palme: „Blavo! Blavo!“ Îi aplauda pe rockerii de la Taine. Abia ştia să vorbească şi dădea din cap veselă, râdea limpede într-un zgomot infernal. Părea o altă lume. Şi, într-un fel, chiar este.

Bună dimineaţa, Vama Veche!

Oraşul interior

În sfârşit, un „Asalt“ constănţean în Club A! Invitaţii brăileanului (sic!) Răzvan Ţupa la „Poeticile cotidianului“ au fost o oglindă dureroasă pentru bucureşteni, iar demersul lor, o lecţie de curaj.

Câmpul de luptă

Plănuit din vreme, asaltul constănţenilor în Club A a avut loc de Ziua Naţională a României, într-o joi. Au descins într-o capitală luminată festivist şi curăţată de ploaia măruntă, iar eu, bucureşteanca „detaşată“ la Constanţa, i-am însoţit bucuroasă. Mă gândeam la ironia situaţiei: unde mai pui că voi scrie despre ei din punctul de vedere al unui „exilat“, ceea ce este deopotrivă un noroc şi un blestem? De ce? Pentru că în seara cu pricina s-au aflat faţă în faţă două oraşe, iar noi, din public, am fost la graniţa dintre istoria trăită şi istoria care se scrie în timp real, în oraşul interior al fiecăruia. Dar de unde a început totul? Pe la mijlocul anilor ’90, câţiva tineri din Constanţa au încercat să facă diferenţa în peisajul cultural al oraşului, gândind un „Asalt“. Alături de Mircea Ţuglea, printre ei s-au numărat şi Mugur Grosu, Gili Mocanu şi George Vasilievici, cei care au răspuns prezent! la convocarea de pe 1 decembrie, gata să se „autodenunţe“.

Cine suntem noi, cine sunt ei, cine este Ovidiu?

În deschidere, „Luca Dinulescu Show“, cu muzică şi poezie: trei actori (feţe destul de cunoscute) şi Luca, acompaniindu-i la chitara electrică. Câteva versuri memorabile, iar despre muzică, numai de bine. Publicul – studenţi, curioşi, câţiva din obişnuiţii serilor poezie.ro şi Marin Mincu, „vinovatul“ principal pentru debuturile constănţenilor „subversivi“ – a fost martorul unui happening mediocru. Gazda, Răzvan Ţupa, dădea semne de nerăbdare discrete, în aşteptarea Asaltului constănţean. Care însă s-a pornit cu o ezitare: să vedem filmul de prezentare? să citim poezie? să discutăm, mai întâi?
Şi aşa a început un dans tandru cu amintirile, într-o atmosferă de improvizaţie lejeră: mai citim, mai vedem o parte din film, apoi mai vorbim… Scena a fost a lor, au cucerit-o şi s-au complăcut într-un dialog inter pares, purtat „cu spatele“ la public şi în acelaşi timp orbindu-l pe acesta cu amănuntele unui oraş care nu mai există: aici suntem noi, îmbrăcând statuia lui Ovidiu într-o pelerină roz; dar ştiţi că am făcut un sondaj conform căruia mai mult de jumătate din localnici nici nu ştiu cine a fost acesta; iată expoziţia de la Muzeul de Artă, la ediţia din 2002 a Festivalului Erotica; o altă iniţiativă a noastră – am lipit pe toate microbuzele din oraş autocolante cu poeme, am scris, am pictat, am făcut dragoste cu muzele noastre… Din public, tăcere. Sala arhiplină respira în ritmul poveştii, ascultând pledoariile.
Mugur Grosu, cu aerul lui de copil pus pe şotii, răsfoind febril „Haltera cu zurgălăi“. Câţi din ascultătorii lui au resimţit gravitatea întrebărilor din poemele sale, sau rătăcirea fără ţintă a poetului printre peisajele familiare, adeverită de lipsa de sentiment, în prezenţa tuturor emoţiilor imaginabile? Doar ne aflam în oraşul interior, locul unde totul este posibil.
Gili Mocanu, graficianul care schiţează idei din cuvinte, emoţionându-se în faţa volumului său de debut – „Sport“, lansat cu câteva zile în urmă la „Gaudeamus“. Nu povesteşte prea multe despre sine, îşi lasă lucrările să vorbească şi uneori poemele.
George Vasilievici – puntea dintre cei doi. Exerciţiile sale de logică poetică au modificat o vreme echilibrul sentimentelor. George vorbeşte prin gesturi, este un spectacol în mişcare. Iar pe fundal, pânza multicoloră a viselor sale rămâne liberă în bătaia vântului.
Oana Ninu, cea care ne-a readus în spaţiul „războiului de gherilă“ cu realitatea. Dar mai suntem acolo? – s-a auzit o întrebare dintre rândurile poemelor ei. Privirea micii amazoane a răspuns afirmativ.
Sorin Dinco, „omul fără chip“, o voce înregistrată pe bandă magnetică, spunându-ne o poveste dulce-amară despre noi înşine, priviţi prin oglinda exterioară a imaginarului. Totul a fost o joacă! O joacă foarte serioasă, dragii mei!
E adevărat, poemele sunt o formă de catharsis şi în acelaşi timp de protest. „Astea sunt frustrări în versuri!“, s-a auzit la un moment dat o voce din sală. Dar de ce să protestăm? Cine sunt ei? Cine au fost ei? Cine suntem noi? Mugur, mai vorbăreţ din fire, a făcut rezumatul unui deceniu de „complicităţi artistice“ (şi nu numai), punctând momentelele evoluţiei personale şi pe cele ale colegilor prezenţi. Cu zece ani în urmă, Harry Tavitian le-a oferit tinerilor un spaţiu exclusiv în clubul său de jazz din Constanţa, în care să se poată exprima – în literatură, pictură sau muzică. Şi rezultatele se văd: constănţenii creează şi o fac bine, sunt recunoscuţi pentru asta.

Ai grijă de visele tale!

„Autodenunţul“ a fost ascultat cu răbdare. S-a simţit însă că a lipsit dialogul. Bucureştenilor (şi nu numai!) le place să asculte dar şi să întrebe, să-şi satisfacă micile curiozităţi. După „fotografia de familie“, un obicei al casei, iată-mă întruchipând, în egală măsură, în faţa prietenilor mei, rolul de „avocat al apărării“ şi pe cel de „procuror“. Pentru că, dacă doreşti să-i înţelegi pe „subversivi“, ar trebui să trăieşti în Constanţa, în oraşul pestriţ şi capricios care ştie să te subjuge şi în acelaşi timp să te respingă. În seara aceea am căutat un răspuns în „autodenunţul“ băieţilor, privit de unii ca o curiozitate, iar de alţii ca un act de teribilism adolescentin.
Totuşi, o nedumerire persistă: de ce nu a existat şi în Bucureştiul adolescenţei mele o grupare asemănătoare cu a lor, de ce în capitală – uneori mai provincială decât s-ar crede, mai conservatoare decât s-ar cuveni! – nu s-a „mişcat“ nimic? Am fost nevoită să recunosc superioritatea temporală, nu doar temporară, a colegilor mei de generaţie – căreia sunt bucuroasă că-i aparţin.
Încotro? Condamnare pe viaţă? Vom vedea!

Pe scurt, despre jazz şi bucurie

În vechiul târg al Constanţei – acel Chiustenge uitat prin cărţile de istorie – s-a petrecut la sfârşit de ianuarie un eveniment din stirpea acelora pe care le întâmpinăm fie cu o nedisimulată bucurie, fie, dintr-o modestie prost înţeleasă, cu un refuz. La extreme. A cântat Harry Tavitian în club Phoenix, împreună cu invitatul său de prin părţile Budapestei, David Yengibaryan. Peste trei ore de jazz şi bucurie sonoră, în care ne-am strâns în jurul unei mese pline de pahare, sticle, scrumiere, semne de carte şi zâmbete. Şi cum a fost? Domnul cu barbă ce zice? Dar doamna care m-a făcut la un moment dat atentă, în confuzia creată de mişcare şi sunet: e cumva a ta berea asta? Fusese dată dispărută o bere fără alcool. Şi nu numai ea. Domnişoara din stânga mea, care plutea undeva la graniţa viselor cu realitatea, ce zice? Cel care a vorbit în deschidere şi a vegheat din „carlingă“ tot spectacolul, până s-a stins şi ultima notă? El ce are de zis? În lipsa unor mărturii directe, voi prelua rolul de povestitor.
De cum am ajuns, ne-am rezervat câte un bilet către relaxare. În prima parte a concertului, două solouri: pian şi acordeon, apoi o pauză de o jumătate de oră, pentru reacordare – a oamenilor la univers, a universului la oameni şi, nu în ultimul rând, pentru odihna celor doi muzicieni. Recitalurile, privite în oglindă, au prilejuit o reacţie destul de dură, vizavi de neatenţia organizatorilor: acordeonistul îşi susţinuse recitalul „încorsetat“ de unul dintre microfoane – pe care nu s-a gândit nimeni să le repoziţioneze. Mi-a trecut prin cap să-l întreb pe îndreptăţitul cârcotaş de ce nu a făcut chiar el asta, dar m-am abţinut. Uneori, e bine să laşi lucurile aşa cum sunt. Uneori, perfecţiunea plictiseşte.
Ce am ţinut minte? L-am ţinut minte pe Harry, jucându-se cu pianul transformat într-un vehicul fantastic al bucuriei. A spus o poveste, a dominat scena cu statura lui fragilă, întocmai ca la Stufstock 2004 când – ghinion! – generatorul de curent s-a stricat şi l-a lăsat pe maestru singur, dar liber să reinventeze pentru noi o întreagă lume de adâncimi sonore, cu ajutorul unor obiecte declarate ad hoc instrumente, dar şi cu ajutorul saxofonistului Mihai Iordache, a cărui lipsă a fost resimţită în Phoenix. Din nou, poate e mai bine să laşi lucrurile aşa cum sunt. Atât de rafinate au fost acordurile, încât la un moment dat nu mai eram siguri dacă se aude pianul sau o chitară clasică, metamorfoza/iluzia a fost desăvărşită. Am recunoscut perfect ce aud, dar nu am putut numi autorul, într-atât îmi era de familiară muzica. A fost ca şi când ai asculta o piesă foarte cunoscută, a cărei autor nu a fost însă reţinut de memoria colectivă. Am auzit pe cineva rostind numele lui Astor Piazzola. Fineţurile sonore ale acordeonistului au amintit de o Europă interbelică, poate chiar de Paris, la un moment dat. Şi, curios, ajunsesem acasă.
Şi tot acolo am rămas şi după ce David şi Harry au urcat împreună pe scenă, după pauza în care am descoperit – în acvariile de la etaj – vietăţi marine de dimensiuni nebănuite şi câteva ţestoase pe jumătate adormite, care rezistau bine în zgomotul şi fumul de ţigară în care le învăluisem. Ba, chiar mi-au spus o poveste, dar despre asta vom vorbi altădată, căci unii dintre noi rămân spectatorii propriilor poveşti. La graniţa dintre două – ba chiar trei – culturi componistice, David şi Harry au reuşit să construiască un esperanto muzical, în care s-au regăsit influenţe româneşti, armeneşti, chiar şi ungureşti. Aşa ceva nu se poate povesti, trebuie ascultat. Ar trebui să auziţi cum vuia sala la un moment dat, într-un intermezzo care amintea de cântecele moroşeneşti, cum se ţiuia, cum se aplauda. Ceva se întâmpla acolo. Iar morala poveştii, fireşte, s-a făcut auzită la finalul concertului, un final pe care trebuie să mi-l imaginez, din păcate. Sau din fericire, pentru că rămâne deschis.

La o cafea cu Harry

Umbra

E imposibil să nu-l recunoşti. A trecut cel puţin odată pe lângă tine. Cu aerul lui un pic distant, un pic distrat, întrebând uneori norii de sănătate, alteori scormonindu-şi prin buzunare după un chiştoc – ah, ce tâmpenie! iar am uitat ţigările acasă! –, este unul dintre cei pe care vei dori să îi uiţi. De ce? Pentru că nu are nevoie de nimeni. Este mereu în întârziere undeva şi totuşi are timp să se oprească lângă tine cu o avalanşă de cuvinte bine ticluite, colorate, sclipitoare, profunde, capricioase, care zornăie ca nişte bănuţi de argint aruncaţi într-o fântână de mănăstire. La la la, lu lu lu – şi aşa trec orele, trec multe ore, iar noi unde suntem? Încă aici. Câtă risipă! Şi totuşi, nu are nevoie de nimeni. Să fie de vină acel improbabil pendul al lui Foucault pe care-l purta altădată în jurul gâtului? Sau ochii ascunşi îndărătul lentilelor negre? Cu aerul lui de anonymous macho, se cuibărea în următorul vis, trăgând cu nesaţ dintr-un închipuit joint şi dăruindu-ne călătoria. Dar cine este cel care trece? Cine rămâne în urma lui? Silueta aproape transparentă, umbra proiectată pe un perete negru, într-o încăpere în care oamenii au uitat să audă. Vocea i se risipeşte în vid. Aceasta nu este o repetiţie, nu aici este spectacolul, dragilor! Nu v-am chemat aici ca să mă ascultaţi pe mine, pare a spune umbra. Nu înnotaţi în mine. Nu acum! Şi îşi reia locul undeva deasupra noastră, închizând căile de acces cu un zgomot scurt, nervos. Am înţeles de ce nimeni nu are nevoie de nimeni. Şi nimeni nu mai aude pe nimeni.

Îngerul

Am cunoscut-o într-o după-amiază de martie. Era obosită, îşi sprijinea capul în palmă şi încerca să citească ultimele creaţii în materie de iertare îngerească. Erau specialitatea ei. Pe spătarul fotoliului vişiniu se odihnea, ca de obicei (dar asta aveam să aflu mai târziu), perechea de aripi căreia părea să-i lipsească instrucţiunile de folosire. Dar ea ştia că ele se simt, nu se învaţă. Şi timpul a început să curgă egal, cu aritmetica lui complicată. Mi-am dat seama că îmi era dor să vorbesc cu ea, dar aveam atât de puţin timp la dispoziţie! Pofta oamenilor de a vorbi cu îngerii e nemăsurată, ar putea fi înţeleasă greşit. Nu vrem să rănim îngerii cu privirile noastre paranoice. Ştii, sunt fragili, n-ar trebui loviţi niciodată. Şi nici confundaţi cu oamenii obişnuiţi în care se deghizează, pentru a nu ne speria de înălţimile inverse şi deformante în care ne adăpostim. În seara aceea, s-a retras lângă Umbră, învăluind-o cu un indescriptibil zâmbet, şi mi-a şoptit: De astăzi eşti acasă, lângă noi! Nu mă întreba de ce! Eşti liberă să visezi! Şi atunci, abia atunci, i-am revăzut şi aripile: la locul lor, albe şi netede, îmi arătau drumul.

Moşul

Pe el mi-l aduce aproape mireasma cireşilor care înfloresc din ce în ce mai devreme, până când zăpada va acoperi, poate dintr-o simplă greşeală de calcul, florile crude. Nu l-am văzut de multă vreme fericit, sau poate ar trebui să reinventăm fericirea ca stare de graţie, pentru a-i oferi şi Moşului o clipă din ea. Cine ştie? Mereu rămâneam într-o straşnică pană de idei în faţa cuvintelor lui, răsărite din memoria unui om care a dorit şi chiar a reuşit să nu se închine nici unui stăpân. Ştia multe Moşul cu barba colilie, în el se adăposteau nu numai anii, ci şi un anume fel de a fi hâtru, de a fi viu. Uitasem cum funcţionează treaba asta. Şi el îmi amintea în fiecare zi. Aşa cum, laolaltă cu Umbra şi Îngerul, a ştiut să îmi aducă aminte şi în seara aceea. N-a vorbit mult, de fapt n-a vorbit deloc. Dintr-un colţ al încăperii, de departe, cât să îl simţim că e acolo, fără a fi în calea noastră, ne-a călăuzit tuturor auzul şi văzul. Şi parcă a fost altceva. Zece perechi de ochi sprijinindu-se din când în când în lumina intensă şi egală din ochii lui negri, ca într-un toiag magic. Şi ah, ce mai călătorie a fost!