Şi visele cresc mari

Vineri, 3 februarie 2006. Se împlineşte un vis: Urma, trupa suceveano-bucureşteano-clujeană, va cânta în clubul constănţean Phoenix. Împreună cu câţiva prieteni, ne ocupăm din timp de promovare şi lipim prin oraş afişele mari şi spectaculoase, în care tronează Casa Poporului, iar în faţa ei aşteaptă cinci catapulte/microfoane multicolore. O cacialma cu tâlc, care nu m-a pregătit pentru surpriza din club. Şi ce surpriză a fost!

În ziua stabilită, la ora 21.30 fix (ora de începere anunţată), intrăm într-un Phoenix plin ochi. Cu o săptămână în urmă, aceeaşi aglomeraţie – la concertul lui Harry Tavitian. Acum, media de vârstă din sală a scăzut dramatic – de la puştani de generală, până la mame de copii de liceu, venite cu odraslele, ca să vadă de ce cd player-ul familiei s-a blocat pe shuffle and repeat şi… pe Urma. Ca la toate concertele trupei, băieţii întârzie un pic, urcă pe scenă după ora 22.00 şi… supriză! Îi număr: Mani, Byron, Sorin şi două figuri noi, Costin şi Laurenţiu, care îi înlocuiesc pe Dominic şi pe Felix. Scena îi face pe băieţi şi mai înalţi, îi separă de publicul pe care de obicei – la Bucureşti sau la Vama Veche – îl priveau în ochi, într-o coversaţie a gesturilor.
Piesele curg firesc: când se ridică la etaj, când împrăştie sunetul dur, alternativ, către intrare, unde lumea se înghesuie vrând-nevrând. De aici, din linia întâi, perspectiva este un pic modificată: Urma sună familiar şi totuşi altfel, căci se află, deloc întâmplător, în faţa unor figuri parcă decupate dintr-o fotografie de astă-vară de la Stufstock, şi totuşi mai caută rima călătoare. Avea să-mi povestească chiar Mani, solistul, cât de familiare i s-au părut feţele din public – „unchii, nepoţii şi mătuşile noastre din Vamă“ – iar amănuntul un pic „peste mână“, poziţia pe scenă, a fost repede uitat… „Mai venim!“, a dat el verdictul.
Comparând concertul acesta cu cel din octombrie, de la Bucureşti, la care a apărut neanunţat şi Paulo Coelho, am sesizat rapid diferenţele. Încercând să găsesc o explicaţie pentru modificarea componenţei trupei, n-am remarcat că, de fapt, băieţii sună la fel, dacă nu mai bine. Este adevărat, se simte lipsa lui Domi, bateristul care îşi domina instumentul cu măiestrie şi o anume modestie, însă Laurenţiu, cel care l-a înlocuit, îşi susţine partitura cu aceeaşi însufleţire. Acelaşi lucru este valabil şi pentru Costin, cel de la clape, a cărui contribuţie la sound-ul Urma nu este deloc de neglijat. Flautul lui Byron, care contracara asprimea chitărilor, are acum un corespondent pe scenă. Aşadar, a fost o alegere inspirată.
Urma cântă numai în limba engleză. Nu ştiu dacă e vorba de o strategie sau pur şi simplu de uşurinţa de a te exprima într-o „limbă muzicală“ de circulaţie internaţională. Versurile s-au împletit la un moment dat cu acordurile corului ad hoc, pe piesa „Perfect spot“. Mani, la cei aproape doi metri ai lui, a luat microfonul cu tot cu stativ şi, susţinut sonor de colegi, l-a îndreptat către cei de la etaj, îndemnându-i să cânte: „haideţi, haideţi, sunt părinţii mei la telefon, vreau să audă că am ajuns un mare star rock, că am succes!“. Orice aţi spune, poziţia era destul de incomodă, pentru toată lumea. La un concert rock nu stai la masă! Sus, „la etaj“, stând direct pe podea, puştii dansau, ticseau scrumierele cu ţigări fumate până la carton, întindeau berile rânduri-rânduri, ca pe nişte soldaţi în armata lui „ne simţim bine“. De fapt, acolo s-a simţit cel mai acut „pulsul“ concertului, până la un moment dat, când a luat pe sus (sic!) şi parterul, Mani rugându-ne pe toţi să ne apropiem de scenă, în picioare. Un concert pe verticală, pe diagonala lungă a iernii. N-am avut de ce să ne plângem: unul făcea fotografie după fotografie, altul scotea celularul şi înregistra live… Şi unde mai pui că am tras cu ochiul la playlist-ul băieţilor: aici pauză mică – de ţigară – pentru vocali, acum pauza mare, pentru toată lumea – care pe sus, care la telefon, care la bar… şi ah… finalul, dar cerem BIS!
Cu totul, 24 de piese, cât cele două albume Urma cap-coadă, trei ore de muzică alternativă, proaspătă, cu un Mani în formă maximă şi un Byron serios, ridicându-se la aşteptările publicului Urma – care este, graţie lui, „80% feminin“ (conform mărturisirii amuzate a lui Mani). Pentru Costin şi Laurenţiu, nota 10 – şi nu nepărat de încurajare, ci pentru continuitate.

O studentă mi-a mărturisit că acesta a fost primul ei concert Urma şi că a fost exact aşa cum visase. Şi eu am visat seara aceea, dar de trăit, am trăit altceva. În noaptea de februarie înghiţită de ceaţă, cu promisiunea verii prinsă în fiecare atom de oxigen, ne-am întors între amintirile unui trecut comun şi ne-am zâmbit: „I’m stuck in a moment which keeps us alive / I dream of september, don’t wake me up / I’m trapped in a place where we do belong / I dream of a lifetime / I’ll be reaching home soon, find my little lost child / I’ll be reaching home soon / I’m already home in my heart, I feel home“. Şi visele cresc mari, întocmai ca şi oamenii. A trebuit să călătoresc până aici, ca să-mi dau seama. Nici un drum nu e prea lung, dacă la capătul lui ajungi acasă.