semnături

A venit primăvaraaaaaaaaaaaaaaaaaaa! spunea Alina în comentariul la postarea anterioară. A trecut atâta timp de când nu am mai înscris nimic aici, că nici nu mai ştiu exact CE E primăvara. A, da, anotimpul acela cu multe flori şi parfumuri, anotimpul noilor începuturi. Schimbi locul, schimbi norocul, cum se spune.

Am luat din biblioteca lui o carte semnată cu alte nume decât m-aş fi aşteptat. Am răsfoit-o, aş fi vrut să o citesc, dar numele acelea erau ca o barieră în calea literelor, cuvintelor şi frazelor din ea. N-am mai iubit-o, am parcat-o pe un raft din bibliotecă şi-o voi da înapoi cu prima ocazie.

Nu ştiu de ce mă încăpăţânez să văd în ferestre nişte deschideri şi în uşile încuiate nişte închideri pe care nici eu şi nici toată lumea care mă cunoaşte nu le-ar considera altfel.

Acel perete, de care mă lovesc zi de zi, are duritatea unui beton armat, însă în aparenţă. Sub el, colcăie toate fricile şi pretextele noastre de zi cu zi. Ne e prea frică să trăim singuri, însă suntem foarte curajoşi, când e vorba de vieţi duble. Între timp, noi nu existăm nicăieri.

Unde suntem, de fapt?

casa cu pian

Ne e dor de tine, în casa cu pian.
Ce noroc că oamenii mai şi uită!
Cum te simţi?

lenea

fragment dintr-o scrisoare care nu-şi mai aşteaptă destinatarul:

„Mi-e lene. Mi-e lene să fac curat, să fac ordine în hârtii, să mă trezesc dimineaţa, să-mi sun prietenii, să caut lucrurile care mă mulţumesc. Mi-e lene să trăiesc, să pun un picior în faţa celuilalt şi să mă simt bine când fac asta. Aş vrea să-mi vină toate la nas, pe o tavă de argint, iar eu să le aleg după cum am chef: asta da, asta nu, asta poate mâine sau poate niciodată.
Mă enervează când văd oameni entuziaşti pe stradă. Se entuziasmează în faţa unor căcaturi, habar nu au ce înseamnă să fii treaz, se sedează singuri cu lucruri trecătoare, nu bagă de seamă lucrurile importante. De-aia mă enervează, pentru că simt că nu am cu cine vorbi.
Telefonul meu sună în cele mai nepotrivite momente, mă sâcâie cu soneria lui egală, îndărătul căreia se află tot felul de oameni care vor ceva de la mine. Eu nu vreau nimic de la nimeni, nici măcar de la mine. Mi-am făcut plinul, acum doar plutesc, nepăsător, pe valurile lumii ăsteia, fără să "prind" în plasa mea decât peştii prea pierduţi de ei înşişi, pentru a-şi dori să scape din plasă. Îi ţin lângă mine până le iau tot aerul, mă face să mă simt bine chestia asta. Apoi îi arunc. Apă să fie, că peşti sunt destui!
Mi-e lene. Mi-e lene să simt că pe pielea mea se poate odihni o altă persoană, când odihna asta nu duce nicăieri. Oricum nu ne odihnim decât în prezenţa noastră, când suntem noi cu noi înşine, fără bruiaje. Nu cunosc vreo situaţie în care să fi fost altfel. Îmi amintesc ochii femeilor pe care le-am cunoscut şi-mi dau seama că-mi dau dreptate. Nici n-ar putea alfel, pentru că eu sunt cel care dispare, în ciuda rugăminţilor lor. Orice altceva e inacceptabil, a rămâne nu este o soluţie.
Unii ar spune că lenea mea e un handicap, că mă împiedică să trăiesc. Poate da, poate nu. Ce ştiu ei? Mă enervează când cineva îşi dă cu părerea despre viaţa mea, din moment ce e imposibil să te pui în locul persoanei despre care vorbeşti. N-ai detaliile care-ţi trebuie, doar îţi dai cu părerea... Aş mai avea de zis aici o grămadă, dar... mi-e lene."

vin ploile

Ultima oară când ne-am văzut, am simţit că îi datoram câteva zile. Erau zile ale căror nume şi număr le pierdusem sau doar mă prefăcusem că le uit, ca să nu fiu în culpă. Rămăsese ceva, ca un rest inexplicabil, care-mi prindea inima ca într-o menghină. Nu puteam să-i dau drumul şi îi închideam uşa în faţă, chiar când voia să păşească afară din mine.
Vin ploile, asta aş fi zis atunci, dacă m-aş fi hotărât să vorbesc. Vin ploile şi am îmbătrânit. Zilele pe care i le datorez nu mai au nici o însemnătate, în comparaţie cu anii pe care i-a pierdut şi de care nici nu îşi dă seama. Poate doar când priveşte, cumva cu fereală şi cu jenă, spectacolul indecent al fericirii altora, cu vieţile lor mici şi suficiente, prinse în gesturi zilnice: du-te la piaţă, fă de mâncare, adu vinul, ocupă-te de copil şamd.
Ai grijă ce-ţi doreşti, ar fi spus, dacă i-ar fi fost de ajutor cuvintele. Îmi era de ajuns să-i văd privirea uşor plictisită, absentă, scrutând încăpăţânată verdeaţa din curtea interioară. Cum nu găsea nimic, îşi îşi ridica ochii către cer. Amesteca dureros culorile, nu mai înţelegeam nimic. Albastrul se întuneca şi rămâneam singuri, tot stând şi contemplând norii.

Azi am pus mâna pe telefon şi-am sunat. Vin ploile, am rostit răspicat, fără nici o introducere. La celălalt capăt al firului, printre claxoane, urlete şi ploaia care deja cădea, tăcerea încăpăţânată nu-mi dăruia nimic. Vin ploile, am repetat. În loc de răspuns, sirena ascuţită a unei ambulanţe mi-a dat dreptate: da, iar cineva e posibil să moară, dacă nu ajung acolo...

Pot să urc în ambulanţă, vă rog? am continuat.
Cine te opreşte? s-a auzit, în sfârşit, replica.

Aş fi urcat oriunde, doar să scap de zilele pe care le datorez, zile care se apropie tot mai mult de o caricatură, mai degrabă decât de un portret.

Ultima oară când ne-am văzut, am simţit că îi datoram câteva zile. Uitasem de ce şi poate nici n-ar fi trebuit să ţin minte. Când m-am hotărât să-mi amintesc era prea târziu, le pierdusem definitiv.

vorbeşte domnul Gray (IV)

Schiţa pe care mi-ai făcut-o până acum e de-a dreptul adorabilă! În inconsistenţa ei, n-o să ajungă niciodată să mă caracterizeze, dacă nu-mi iei şi un interviu în direct. Să vii tu aici, în hruba mea, şi să mă cauţi. Ţin mereu lumina aprinsă, deci nu-ţi va fi greu să ghiceşti fereastra. În nici un loc din lumea asta nu găseşti lumina aprinsă în miezul zilei. Nu în felul în care-o aprind eu, fireşte. E o lumină pe care-o porţi în tine. Fereastra eşti tu şi luminezi numai dacă vreau eu, nu te-ai prins? În rest, cochiliile noastre sunt goale şi bate vântul prin ele, suflă a părăsire. Căci, dacă e ceva ce-am urât pe lumea asta, am urât curentul şi vântul. Nu duc nicăieri, nu fac nimic, sunt doar părţi dintr-o agitaţie a naturii. Mie nu-mi place agitaţia, o consider inutilă, dacă nu produce ceva. Orice. Să nu te agiţi, ci să faci ceva, fie că asta-nseamnă un obiect sau o acţiune.
Gândeşte-te că trebuie să mă şi descrii, la un moment dat. Ce le vei spune cititorilor tăi despre mine? Cum arăt? Ce vârstă am? Ce îmi place să fac, ce detest să fac? Toate acestea nu contează?
Io zic că da!

Zbuciumul nefiresc al domnului Gray, povestind despre toate acestea, era întâmpinat cu indiferenţă de oglinda căreia i se adresa. Făcea prea multe exerciţii de elocinţă, de la o vreme, semn că reîncepuse să se simtă încolţit. Totul era o părere. Oamenii e bine să aibă păreri...

vorbește domnul Gray (III)

Viața e scurtă, io zic să ne bucurăm! Îi învăț chestia asta pă toți cunoscuții mei, îi îmbolnăvesc dă fericită. Să râdă și meclele lor fără motiv, așa cum fac io când m-apucă. Să mor dacă nu-i mișto! Io, prințul țiganilor, în orașul plin dă idioți, dă retardați și dă lepre.
(...)
Io mă? Io să "vorbesc frumos"? Dă ce? La ce-mi folosește? Aș fi luat de fătălău, bă! Nu, bărbații e duri, vorbește urât, că de-aia le-a dat Dumnezeu...

vorbeşte domnul Gray (II)

Nu ştiu dacă ţi-am zis, dar nu locuiesc pe degeaba în viaţa nimănui. Nu mă autoinvit, nu vreau să rămân prea mult şi îmi place să ştiu mereu de ce rămân, care-i câştigul meu. Aşa am fost învăţat: nici o ocazie nu trebuie lăsată să treacă. Trebuie să iei cât poţi, de la toată lumea, indiferent dacă e vorba de femei sau bărbaţi, prieteni sau duşmani, rude sau cunoştinţe sau... simpli trecători.
Asta nu înseamnă, bineînţeles, să devii tâlhar la drumul mare. Dar cum să pierzi prosteşte ocaziile care se ivesc? Ocaziile trebuie culese precum fructele, iar mie îmi reuşeşte de minune să miros chilipirurile - oameni tineri, creduli, naivi, care doresc să schimbe lumea cu idealurile lor, care nu s-au lovit încă de pragul de sus. Ăştia-s cei mai savuroşi, cei mai frumoşi şi cel mai uşor de manipulat. Pentru mine, fireşte, care sunt un maestru. M-ai putea acuza de comoditate, din moment ce e destul de simplu să convingi un om naiv... Nu-i chiar aşa. Pentru că, pe lângă naivitatea caracteristică, un naiv are nevoi printre care trebuie să faci slalom, ca să nu te agăţi cumva în plasa lui şi să-nceapă să-ţi ceară diverse: fă-mi aia, drege-mi ailaltă. Exclus! N-am chef să moşesc nimănui singurătatea până "se face mare". Mie mi-a moşit-o cineva? Nu-mi aduc aminte să fi trăit aşa ceva, ci mai degrabă multe şuturi pe care mi le-am luat, naiv fiind, la rândul meu. De ce să nu dau şi eu? Asta-i viaţa.
E culmea! Cu cât dau mai tare, cu atât se înghesuie mai mulţi la şutul meu. Or fi masochişti, mai ştii? Fac coadă, îţi spun! Nu contează de câte ori le-am înşirat aceleaşi palavre, de câte ori plec în puterea nopţii inventându-mi scuze transparente. Nu au nici un efect. Ei rămân pe loc, ca vrăjiţi. Nevoile lor sunt mai puternice, de-aia nu mişcă. Atunci încep să le dau din ce în ce mai puţină apă la moară, doar-doar de s-or prinde că sunt ocupat cu altele. În viaţa mea nu se întâmplă mare lucru, de-aia acest seminimic fluctuant îmi este foarte drag. Când va ajunge un Nimic cu N mare, voi spune că sunt vindecat, că pot muri în pace. Ce-i, n-ai mai văzut un om care să nu aibă alt scop în viaţă decât plăcerea proprie? De-aia şi sunt aşa de grăbit şi de superficial. Nu-mi permit adâncimi, trebuie să gust cât mai mult...

vorbeşte domnul Gray

Aerul dintre noi s-a stricat. Am simţit cu ceva timp în urmă chestia asta, dar am ignorat-o. De speriat, nu mă sperii. Nu sunt un monstru, sunt doar un om brutal, un animal. Am un drum clar, iar pe oameni îi culeg, ca pe nişte fructe, să-mi ţină de urât şi să-mi facă bine. Dacă-mi surâde ce zic, dacă îmi place cum zâmbesc, îi iau. Dacă nu, nu. Toată parada de sensibilităţi şi patetisme îmi face greaţă, dar mă ascund, pentru că altminteri lumea s-ar scârbi şi n-ar mai veni cu mine.
Nu procedez aşa din cauza unei traume sau a unei dezamăgiri. Aşa m-am născut, pofticios şi plăcernic. Nu mi-a spus nimeni că ar fi un lucru rău sau condamnabil. Părinţii mi-au spus că mi se cuvine totul. Şi, ce ironie, chiar aşa şi este. Doar n-am trăit degeaba...
Şi tu ai luat de bun fiecare portret pe care mi se năzărea să ţi-l ofer. M-ai plictisit, până la urmă, cu poeziile pe care le ofereai în schimb. Lumea mea în două culori nu are timp de patetisme nuanţate şi de smiorcăieli. Ce-ai fi vrut, să-ţi desenez realitatea aşa cum e? Păi nu rezistai, îţi spun eu! Pierdeam chestii la care nu eram dispus să renunţ, pentru că am investit în ele. Nu aşa cum ai fi vrut tu, dar ceva tot am adus în toată ecuaţia asta: timp! Aminteşte-ţi de serile petrecute pe coclauri când ar fi fost mai simplu să te uiţi în ochii mei şi să vezi adevărul. Dacă mi-ar fi convenit, îl vedeai. Nu trebuia să pierdem atâta vreme ca să ajungem în acelaşi punct, la fereastra deschisă către singurul suflet pe care o să-l vând vreodată: un suflet de paradă, foarte util şi uşor accesibil...

îmblânzirea ceasului

La o lună după ce-a „dispărut”, inevitabilul s-a produs din cauza unei greşeli de calcul. Motanul a sărit şi s-a agăţat cu labele de rotiţele ceasului pe care domnul Gray îl îmblânzise. Nu-i plăcuse „vacanţa” şi voia să se întoarcă în casa veche şi crepusculară, să scape de atmosfera mincinos de tinerească. „Arestase” ceasul şi reuşise să evadeze. Îşi trădase stăpânul.
Dându-şi seama că motanul a dispărut, domnul Gray a rămas în faţa timpului stricat, nevenindu-i să-şi creadă ochilor.
Ce motan îndrăzneţ! Cu cine o semăna? Cu el, în nici un caz. Era laş, pentru că nu îi plăcea să sufere. Motanul riscase totul, suferise şi câştigase. Dacă nu viaţa, măcar o moarte demnă. Mai rămânea stăpânul lui, ezitând de unul singur – chiar singur – în faţa alternativelor pe care le avea la îndemână: să trăiască aici, să moară aici, să plece acasă? Dar unde era asta? Motanul murise, mai mult ca sigur, deci cine l-ar fi aşteptat acolo? Domnul Gray îngenunche lângă ceas şi începu să plângă încet, scâncind.

călătoria unui sentiment

Transformarea domnului Gray a fost doar călătoria unui sentiment din sine însuşi către sine şi înapoi. O partidă de volei la lumina lunii pline, dimineaţa devreme, când nu există martori. Dar un om nu e pretext pentru jocuri, nu-i aşa?
Uşurinţa cu domnul Gray jongla cu vârsta lui – când bătrân, când tânăr, apoi iar bătrân şi iar tânăr... era doar nuanţa perpetuu schimbătoare a unui joc pe care cineva-l juca în paralel, încercând să-şi explice inexplicabilul. Ceea ce scapă definiţiilor – jocului, în definitiv –, necunoscutul, rămâne acolo, dar nu e mister, e doar o apă adâncă de munte în care se reflectă cerul, fără alte suişuri şi coborâşuri. Înălţimile sunt răsturnate, personajul se retrage prin fiecare din ungherele prin care a intrat la început, continuându-şi transformarea din sentiment în resentiment, din resentiment în sentiment. Iar luna urcă pe cer, netulburată, oglindindu-se în lacul de munte.
Domnul Gray priveşte întrebător din colţul său de memorie: acum ce s-a mai întâmplat?

dezvelirea

Oamenii-oglindă îţi arată ce vrei să vezi. În oglinda aceasta vezi cine eşti şi cine poate vei deveni, într-o bună zi. Pentru majoritatea celor care-l înconjurau, domnul Gray era numai o haltă în drumul spre altceva.
El accepta senin realitatea şi nu-l durea, pentru că aşa obişnuia să îi privească şi el pe ceilalţi. Erau simple gări. Ne locuim din gară în gară, din staţie în staţie, luându-ne în braţe cât să nu ne fie frig, ca înainte de-o despărţire, de teamă să nu pierdem ceva, spunea el, când se simţea mai singur ca de obicei. Dar abia atunci ne pierdem de noi înşine, când dăm curs slăbiciunilor – continua tot el, într-un moment de tărie. Căci rari sunt cei care rămân lucizi când se află sub imperiul poftelor. Iar dacă asta se întâmplă, dacă reuşeşti să rămâi lucid şi să spui nu fără să te doară, înseamnă că domnul Gray era o excepţie pe care puţini au înţeles-o. Primul care a înţeles greşit a fost chiar prietenul său de-o viaţă, care l-a căutat peste tot, fără să se uite peste umăr.

nici un dubiu

Domnul Gray n-a dorit să se răzbune când a dispărut şi i-a învăţat pe alţii de-ale vieţii. El nu voia să înveţe nimic pe nimeni, era un om obişnuit cu tăcerile lungi, ca şi motanul său cu orele-n care torcea fără şir. Era un motan trist, dependent... Domnul Gray era doar un om foarte singur, pentru că el alesese asta. Nu era de mirare că la vârsta lui era-n continuare burlac. Şi când a dispărut la fel a fost – şi-a reafirmat singurătatea. Nici o supărare şi nici o greutate. Cei care i-au simţit lipsa au greşit, pentru că domnul Gray nu era un om pe care îl găseşti a doua zi pe-aproape. Rostul lui era să călătorească, să prindă „poşta” următoare, ca în romanele ruseşti. Dacă ar fi stat locului, ar fi murit. Accesele sale de furie simulată, nervii timpurii, tăcerile ticluite cu meşteşug, privirile peste umăr sau peste ochelari, chiar şi amanetarea dimineţilor când nu mai putea vorbi de oboseală, cursa nebună spre nimic... toate-l defineau şi totuşi nici una. Pentru că era omul-oglindă...

monologul

Din colţul său de zi, domnul Gray era încântat de realizare: reuşise să dea ceasul înapoi cu 20 de ani. Se păstra acolo, cu motanul ţinându-i companie, deşi acesta nici măcar nu se născuse pe vremea aia. Era un companion al stărilor domnului Gray, unul important. Fără motan s-ar fi simţit pierdut. Cine să-l mai mângâie?
Exersa în faţa oglinzii: v-arăt eu vouă! Vreţi să vedeţi ce-nseamnă să faci atletism sufletesc?! Poftim, atletism sufletesc! Se începe cu neutralizarea sentimentelor prin multe exerciţii grupate şi eşuate, se trece la antrenarea organelor pentru a nu mai simţi durerea, după care… leapşa, o dai altora şi o primeşti înapoi. Înveţi şi pe alţii cum să vâslească, să fie vâslitori (sic!) fără să îi doară. Îţi vor mulţumi că trec prin viaţă simţind numai plăcerea. Vezi cum se învârte roata? Priveşte-o, priveşte-o bine. Nu-i o roată, de fapt e o ruletă. Următorul număr care iese eşti chiar tu. Nu, nu e câştigător, iese din joc. Te doare? Evident că nu! Doar ţi-am fost profesor!

către nimic

Motanul se lăsase convins de stăpânul său pentru că-l iubea. Îi plăcea să-l trezească dimineaţa dându-i un ghiont cu botul, să observe cât de greu se urnea spre serviciu, făcând mult mai multe „ture” prin casă decât era necesar. Isprava asta cu întorsul în timp, cu pititul într-un ungher temporal în care să nu-i observe nimeni, i se părea o idee proastă. Stăpânul meu a dat în mintea copiilor, a decretat el ridicând dojenitor lăbuţa în dreptul ochilor. Motanul greşea, ce se întâmpla cu domnul Gray era mult mai simplu: îmbătrânea şi poate-i părea rău. Încă nu cobora pe panta nimicului, nu se apropia de moarte, dar nici nu mai avea prea mult. Totul depindea de cronometru: dacă nu stăteau cât trebuia, nu recuperau mare lucru. Dacă zăboveau prea mult, riscau să moară amândoi. De aceea căuta domnul Gray sânge tânăr. Ca să recapete tinereţea. Motanul era mult mai înţelept: Auzi, tinereţe! Sunt bătrân şi n-am lăsat nici un pui în urma mea, ce să fac cu tinereţea? E prea târziu să aleg altceva!

atletism sufletesc

În timpul dispariţiei sale, domnul Gray a fost atent doar la transformare. Atât de atent, încât se trezea abia la prânz şi îşi mângâia protector motanul bătrân, făcându-l să toarcă îndelung. Era clipa lui de visare şi de răsfăţ lângă prietenul centenar care-i semăna foarte bine. Duetul lor era de neînţeles pentru cei care într-un moment sau altul – domnul Gray era foarte atent la momente – se perindaseră prin casa pe care o moştenise de la părinţi. Nu mai rămăsese din ea mare lucru, însă erau suficiente amănunte care să invoce o glorie apusă. Crepusculară e descrierea care i s-ar potrivi cel mai bine casei domnului Gray. Dispăruse de acolo, dar de fapt nu plecase nicăieri. Îl convinsese pe motan cu o ofertă de nerefuzat – să se întoarcă în timp câţiva ani, nu foarte mulţi, pe vremea când erau încă tineri şi în putere şi să le arate oamenilor ce-nseamnă atletismul sufletesc. Numai că aşa ceva nu se poate, în lumea banală în care trăim. Timpul nu se-ntoarce, ca un ceas stricat. El curge.

iluzionistul

Domnul Gray nu mai avea iluzii, dar ştia să le vândă altora. Ştia exact cât şi cum să ceară, ce „tablou” să prezinte asistenţei. Era omul-oglindă, temele minore nu-l interesau. Îşi dorea să vadă pe cineva care să-i spună ceva nou. Ca o ironie, pentru a se simţi puternic se apropia de cei tineri, care nu-i spuneau mai nimic nou. Darul lor erau iluziile, dar domnul Gray n-avea nevoie de aşa ceva, el nu mai avea iluzii şi nu avea de gând să se întoarcă la vârsta mirării, cu toate că l-ar fi mântuit. În schimb, avea nevoie de aplauze la ore fixe. Avea parte de ele până când oamenii se plictiseau de-atâta dărnicie şi plecau care-ncotro.
Şi atunci domnul Gray se trezea singur în faţa oglinzii din salonul prăfuit, ţinându-şi sieşi discursuri înflăcărate. Ceva nu era în regulă în tabloul ăsta, dar domnul Gray nu se panica niciodată. În lumea lui mică, discret colorată, aducătorii de nuanţe veneau şi plecau după pofta inimii sale. Ce să pierzi, când nu vrei nimic? Ce să pierzi, când nu ai nimic?

joaca de-a viaţa

Nimeni din cei pe care-i ştia nu avea puterea lui de cumpărare. Ce cumpăra domnul Gray? Cumpăra roţi de învârtit visele. În diverse culori, în diverse forme – mai slabe, mai pline –, cu condiţia să poată fi învârtite, să funcţioneze. Se suia-n ele şi călătorea „până la prima”. Nu e de mirare că, fiind un plăcernic, era mai mereu falit. Îi plăcea, pur şi simplu, să călătorească. Îşi investea aproape toţi banii în asta. Îşi organiza zilele săptămânii pe culori, îşi alegea cu grijă câte-o roată şi o învârtea, după plac, până i se făcea rău. Nu domnului Gray, ci roţii i se făcea rău. Apoi trecea la următoarea.
De la o roată din asta era cât pe ce să-şi găsească sfârşitul. Ar fi murit zâmbind, e adevărat, dar ce pierdere! Dintr-o joacă de-a roata colorată, de-a viaţa. Norocul lui a fost că roata s-a oprit la timp şi-a putut coborî înainte de a se vedea aşa cum era: obosit, bătrân, urâţit de excese şi incapabil să spună cuiva un cuvânt bun dacă acesta nu se prindea într-una din spiţele roţii.

norul-dragon

Orașul arăta altfel, în absența domnului Gray. Biserica de lângă casa lui primea în fiecare seară vizita unui nor roșu, în formă de dragon. Piața de flori de lângă Parcul cel Mare își schimbase numele, toate bicicletele din oraș fuseseră vopsite în albastru și înaintau pe bulevarde ca niște șerpi insinuându-se în iarba înaltă. Se făcuse între timp primăvară, culorile erau crude, soarele te orbea.
Și se mai schimbase ceva: viața nu mai semăna cu o explicație veselă pe un peron de gară pustiu, într-o dimineață de ianuarie. Viața chiar se transformase într-un peron pustiu dintr-o gară oarecare, într-un timp oarecare. În această gară, persistența memoriei era singura care salva de la uitare. Asta se putea vedea în încăpățânarea pereților de a sta drepți, în curajul rândunelelor de a înfrunta frigul, în felul în care cădea lumina pe podeaua din sala de așteptare. Pe acest peron, ferit de privirile tuturor celor pe care-i cunoștea și respirând în voie, domnul Gray își începuse transformarea.

dispariția

Oamenii nu aveau nici o pretenție: nu trebuia să le gâdile orgoliul, nu trebuia să-i încânte cu nimic, ci doar să existe din când în când în preajma lor, cu zâmbetul lui cinic. Îl recunoșteai ușor printre miile de trecători care umpleau bulevardele orașului. Era un om ca toți ceilalți, poate chiar mai banal decât ei, și totuși nu înceta să fie diferit. Așa spunea Oglinda, așa era domnul Gray. Așa spunea și-n ziua în care a dispărut. N-a mai răspuns la telefon, nu a mai apărut în locurile în care obișnuia să fie văzut. Primul care a observat a fost prietenul lui cel mai bun, după mai bine de o săptămână de absență fără nici un semn. Domnul Gray mai călătorea, dar întotdeauna spunea pentru cât timp. De data asta, nu anunțase pe nimeni. L-au căutat prin spitale, pe listele de zboruri din aeroporturi, pe sub podurile din oraș. Nimic. Parcă-l înghițise pământul. Domnul Gray era, însă, mai aproape ca niciodată. Nu plecase, doar se ascunsese. Dacă vor, o să mă găsească, și-a spus el. Se juca.

cărţile de joc

Ultima oară când l-am văzut, părea sfârşit, n-avea chef de poveşti. Sprijinit de spătarul scaunului înalt, domnul Gray fuma tacticos şi-şi potrivea paharul aproape de muchia mesei. Se juca şi zâmbea de unul singur, ca pentru sine. Părea că se gândeşte totuşi la ceva şi încercam să ghicesc la ce, dar nu-i tulburam tăcerea. Ochii i se mişcau încet, de la stânga spre dreapta, ca şi cum ar fi citit ceva.
L-am privit atent. Nu citea, fila nişte cărţi de joc. No para juzgar, solo para jugar, cum s-ar zice. Iar cărţile de joc aveau chipuri, trăiau. Acolo, sub ochii noştri, lângă paharul de vin, lângă carneţelul pe care el îşi explică teoriile. Erau oameni, le zăream feţele în lentilele ochelarilor domnului Gray. M-am văzut inclusiv pe mine cum zâmbeam complice, fără a înţelege nimic din tot ce ascultam şi din ce se întâmpla. De ce tăceam cu toţii?! Ce-ar fi trebuit să se întâmple şi nu se întâmpla? N-am aflat nici azi, dar mi-au rămas în minte chipurile lor, la fel de zâmbitoare ca şi al meu.