îmblânzirea ceasului

La o lună după ce-a „dispărut”, inevitabilul s-a produs din cauza unei greşeli de calcul. Motanul a sărit şi s-a agăţat cu labele de rotiţele ceasului pe care domnul Gray îl îmblânzise. Nu-i plăcuse „vacanţa” şi voia să se întoarcă în casa veche şi crepusculară, să scape de atmosfera mincinos de tinerească. „Arestase” ceasul şi reuşise să evadeze. Îşi trădase stăpânul.
Dându-şi seama că motanul a dispărut, domnul Gray a rămas în faţa timpului stricat, nevenindu-i să-şi creadă ochilor.
Ce motan îndrăzneţ! Cu cine o semăna? Cu el, în nici un caz. Era laş, pentru că nu îi plăcea să sufere. Motanul riscase totul, suferise şi câştigase. Dacă nu viaţa, măcar o moarte demnă. Mai rămânea stăpânul lui, ezitând de unul singur – chiar singur – în faţa alternativelor pe care le avea la îndemână: să trăiască aici, să moară aici, să plece acasă? Dar unde era asta? Motanul murise, mai mult ca sigur, deci cine l-ar fi aşteptat acolo? Domnul Gray îngenunche lângă ceas şi începu să plângă încet, scâncind.