Aerul dintre noi s-a stricat. Am simţit cu ceva timp în urmă chestia asta, dar am ignorat-o. De speriat, nu mă sperii. Nu sunt un monstru, sunt doar un om brutal, un animal. Am un drum clar, iar pe oameni îi culeg, ca pe nişte fructe, să-mi ţină de urât şi să-mi facă bine. Dacă-mi surâde ce zic, dacă îmi place cum zâmbesc, îi iau. Dacă nu, nu. Toată parada de sensibilităţi şi patetisme îmi face greaţă, dar mă ascund, pentru că altminteri lumea s-ar scârbi şi n-ar mai veni cu mine.
Nu procedez aşa din cauza unei traume sau a unei dezamăgiri. Aşa m-am născut, pofticios şi plăcernic. Nu mi-a spus nimeni că ar fi un lucru rău sau condamnabil. Părinţii mi-au spus că mi se cuvine totul. Şi, ce ironie, chiar aşa şi este. Doar n-am trăit degeaba...
Şi tu ai luat de bun fiecare portret pe care mi se năzărea să ţi-l ofer. M-ai plictisit, până la urmă, cu poeziile pe care le ofereai în schimb. Lumea mea în două culori nu are timp de patetisme nuanţate şi de smiorcăieli. Ce-ai fi vrut, să-ţi desenez realitatea aşa cum e? Păi nu rezistai, îţi spun eu! Pierdeam chestii la care nu eram dispus să renunţ, pentru că am investit în ele. Nu aşa cum ai fi vrut tu, dar ceva tot am adus în toată ecuaţia asta: timp! Aminteşte-ţi de serile petrecute pe coclauri când ar fi fost mai simplu să te uiţi în ochii mei şi să vezi adevărul. Dacă mi-ar fi convenit, îl vedeai. Nu trebuia să pierdem atâta vreme ca să ajungem în acelaşi punct, la fereastra deschisă către singurul suflet pe care o să-l vând vreodată: un suflet de paradă, foarte util şi uşor accesibil...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu