răsăritul (V)

Nu a mai fost nici un răsărit, ci multă singurătate. N-a contat că-n jurul meu erau oameni care râdeau şi se învârteau într-un carusel nesfârşit, n-a contat că era numai 2 dimineaţa. Ce soare să răsară atunci?
Răsăritul ăsta e momentul când se „aprinde lumina”, nu are nici o legătură cu soarele. Atunci devii conştient, atent la tot ce te înconjoară. Ai vrea să dai cu pumnul în nenorocita de oglindă care-ţi arată altceva decât ai vrea să vezi şi totuşi nu poţi. Senzaţia de dependenţă e atât de mare, încât nu poţi renunţa şi pace!
Ca atâţia alţi sori falşi, nici cel sub care-am poposit în ultima vreme n-a fost unul care să dureze. Lumea aşa cum este a apărut pe nepregătite într-o dimineaţă, de sub pătura cu care îl acoperisem ca să nu-i fie frig. Cui? Acelui soare fals pe care-l primisem în casa mea. Am încercat să mă trezesc forţat, să mi se facă frig, să se facă lumină odată. A durat aproape 24 de ore.