despre prieteni

Nu trebuie să-mi aduci aminte, pe un ton mai încet sau mai ferm, de fiecare dată când vorbim, că suntem prieteni. Cândva mi-au lipsit mult prietenii. Aş fi apreciat, deci, cu atât mai mult, să-i am aproape, ca acum. Din păcate, ce-i mult strică. Trebuie să existe echilibru, iar echilibrul nu a fost niciodată un atribut al vieţii mele. Fie că eram prea sus, fie că eram prea jos... Şi, culmea, am ascendent în Balanţă! Care va să zică, gemeni (x2) cu balanţă (x2). De excepţie :)

Prin urmare, cu cât mai puţine cuvinte, cu atât mai bine.

Pe undeva, nu ştiu de ce, şi sper să nu mă înşele vederea, sensibilităţile oamenilor care vorbesc unii cu alţii (nu unii către alţii, pentru că asta e monolog) se aseamănă. Nici mie nu-mi place să vorbesc despre chestii sensibile, când vrea celălalt. Trebuie să vreau eu, să-mi simt "piticul" urcând pe umăr şi trăgându-mă de urechi. Dar, dacă mă forţează cineva să vorbesc, tac. Foarte rapid.

Îţi dai seama, nimeni nu vrea să meargă cu sufletul la vedere. Mai ales când nu e îmblânzit.

Dacă muşcă?

amintiri din practică

Cristi are un blog. Scrie rar şi scrie bine, când vrea. Azi a scris despre amintiri din practică şi nu numai şi m-a făcut să-mi aduc aminte că am şi eu aşa ceva :).
Mai jos, comentariul meu la postarea lui:

Practica jurnalistica in Constanta, in 1999? Confuzie, ipocrizie?

In 1998, in Bucuresti, practica la doua cotidiane si o revista culturala. Haos, superficialitate, curse contracronometru, "se poate si asa".
Ziua - redactie prafuita, intr-o cladire centrala care statea sa cada. Am fost lasata in grija "leului batran" care stia cum merg lucrurile. Politica. "Mergem si noi la o conferinta de presa la PeSeDeRe, nu trebuie sa notezi cuvant cu cuvant, oricum informatiile se taie".
Instantaneu de pe holul redactiei Ziua: Cristi Minculescu, la 10 dimineata, la bufetul ziarului, ciocnind o bere rece cu un coleg. De, era canicula. Cristi Minculescu scria pe atunci un editorial pe pagina de sport.
Ce-am retinut, din sederea la Ziua? E usor sa scrii stiri, daca stii unde si ce sa tai. Si te si publica. Fireste, fara bani :)
Curentul - redactie mare, cu dotari ultimul racnet, la Casa Scanteii. Ca student, te simteai un anonim. Am fost prezentati sefului de la Social care ne-a spus, la nici 5 minute dupa ce ne cunoscusem, care va fi "parcursul" nostru la Curentul, daca vom face fata "challenge-ului". Anume, cati bani vom castiga dupa sase luni de la angajare (!). Nu-mi aduc aminte sa fi mers in prea multe locuri, trimisa de ei. Ce-mi amintesc sunt Mac-urile de pe birourile angajatilor de la DTP (o noutate, atunci), strastrabunicele celor de azi, si impresia occidentala pe care mi-a lasat-o redactia cu sefi bine platiti, dar... absenti.
Dilema - in 1998, nu era inca "veche" sau "noua", ci doar Dilema. Redactia, pe Aleea Alexandru, se compunea dintr-o singura camera mare, cu o masa uriasa din abanos, in mijlocul incaperii. Masa avea 12 locuri, mai mereu ocupate. In spate era un oficiu unde stateau doi tehnoredactori care lucrau pe niste computere antice. Aici am ajuns datorita unei cunostinte care voia sa-mi arate o redactie "altfel". In buna masura, a avut dreptate. La Dilema am intalnit oameni care isi vedeau de treaba lor fara smecherii, fara ifose si fara sa incerce sa convinga pe nimeni de valoarea lor sau de vreun "viitor luminos". M-au lasat sa scriu ce am vrut, cand m-am simtit in stare. Nici o presiune. Doar presiunea timpului.
La final, am inteles: cotidianele erau o afacere, presupuneau oarecare competitie. Revista saptamanala era subventionata de stat, deci unii ar fi putut s-o considere un moft.
Cu toate acestea, astazi ziarul Ziua nu mai este ce-a fost odata, iar Curentul nici nu mai exista.

Concluziile ti le las tie :)

PS: intr-o zi am sa aflu cum il chema pe "sefuletul" de la Cultura :P
PPS: nu am vrut sa zic ca Minculescu era betiv, da?

labirintibus

jurnalul pe care nu-l citeşte nimeni (numai tu?), in speranta ca ma voi intelege.
pericolul de a privi fotografii fără explicaţii. sunt mici doze de otrava
fara destinatar.
câteva cuvinte despre răsărit - pending request, a trecut mai mult de-o luna de la ultimul.
liniştea oraşului la ora 6 dimineaţa, pe care o traiesc de fiecare data altfel.
circuitele imaginare in trecut si in viitor, pe care vrajitorul le cheama la el.
iubitorii de zgomot pe care nu-i incape scena lumii, dar au suficient loc in aici.
"madrugada" lui Grosu, dupa moartea lui T., yet to be discovered.
noul model de zmeu de inaltat la Vama Veche, in lipsa permanenta a prietenilor.
berea Guiness pe care o beam altadata.
colecţionarul de vise si instrumentele lui magice.
curţile interioare din Bucureşti, cu motanii Stelica si Imparatesele schizofrenice.
pisicile artistocrate (de la vasilievici cetire) care se pierd in reverie.
vârsta pietrelor daruite.
nerăbdarea din ochii amiezei, pe care o ghiceam si nu o puteam descrie.
dorul de munţii pe care nu i-am mai vazut de mai mult timp decat stiu sa numar.
insula de împrumut pe care vom pleca intr-o zi.
vaporul roz pe marea transparentă si motanul-rege.
ziarele vechi fara cerneala transparenta.
cristalele zgâriate pe varfuri de munte, cele slefuite de apa marii.
cel care vorbea mult despre nimic si mai nimic despre tot, lasandu-ma sa ghicesc.
nechemaţii şi cei care dau buzna, paradoxuri care merg impreuna.
obiecte-care-au-rămas-fără-nume, in absenta oricarui stapan.
bărcile pescarilor, dimineaţa, cand apa le ia cu val cu tot.
nuanţele zâmbetului discret, citind toate astea.

luminile oraşului

Mă uitam deunăzi la fotografiile unui amic şi mi-am adus aminte de Constanţa mea, noaptea. Aici ar fi trebuit să urmeze un link către nişte fotografii, dar viaţa este în altă parte: nu mai am fotografiile respective (dacă le-am făcut vreodată...), pentru că mi-a fost furat calculatorul.
Fotografia care mi-a atras atenţia şi mi-a adus aminte de "a fost odată" este cea cu luminile cazinoului, luminile care se aprindeau cu mult înainte să ajung acasă de la redacţie, acum mai bine de doi ani şi jumătate. Am simţit că lumea se opreşte în loc pentru o secundă şi stau faţă în faţă cu mine, fără a putea să articulez vreun cuvânt, aşa cum eram acum trei ani şi aşa cum sunt azi.
Ce s-a schimbat?

Mă urmăreşte faptul că nu mai pot să râd.
Am ştiut vreodată?
Da.
Capacitatea de a râde e direct proporţională cu inocenţa. Când nu mai eşzi inocent, nu mai poţi să râzi.
Eu mai sunt?
Cred că da.
Tocmai de aia vreau să râd din nou sănătos, liber, fără grimase.

Răul din rest se va spăla de la sine :)

bookmark de 1 iunie

A învăţa să pierzi e o chestie dificilă, mai ales când pierzi în faţa unui om pe care nu-l cunoşti, pe care nu l-ai văzut în viaţa ta. E foarte posibil ca el să nici nu existe şi-atunci cu cine te "lupţi"? Cine pierde şi cine câştigă?
Cineva, undeva, împlineşte mâine o anumită vârstă. Nu l-am mai văzut de vreo 11 ani şi totuşi îmi aduc aminte că mâine e ziua lui. Aşa mi se întâmplă uneori, îmi încarc memoria cu inutilităţi. În cazul de faţă s-a întâmplat aşa din cauză că n-am apucat să o sărbătorim niciodată, a rămas ceva neterminat. Însă unele drumuri pur şi simplu nu se întâlnesc. Par a se intersecta, dar de fapt nu. Încăpăţânarea unora şi indiferenţa celorlalţi lasă loc berechet pentru interpretări, pentru reveniri, pentru asocieri altminteri puţin probabile.
Aşa că o să-mi iau carneţelul şi pixul cu tuş şi-o să merg în parc să continuu povestea începută. O să găsesc o bancă la umbră şi o să mă gândesc la ce nu se mai poate întâmpla. Şi asta pentru că aici nu se sărbătoreşte nimic, deocamdată, doar se constată o paralizie a memoriei, un cric stricat, o persoană care vrea să vorbească. Cât despre mine, mai bine scriu :).

fields of gold

De curând am primit un telefon de la o prietenă. Era pe malul mării, mi-a "dat-o la telefon" pe bătrâna doamnă înspumată. Singură, pe țărm, mi-aș fi dorit, ascultând-o, să urc în primul tren și să ajung lângă ea. Dar n-am făcut-o, am rămas în camera mea plină de umbre și lumini, străjuită de doi tei bătrâni.
Azi e din nou vineri. Pentru prima oară, pe anul ăsta, m-a apucat dorul de ducă. Aș pleca chiar acum, dacă pe biletul de drum s-ar zări vreo urmă de mare. Cât de vagă.
La mare e foarte frumos, în luna mai. Culorile și zgomotul mării, florile sălbatice de pe faleză, auriul dimineții și răcoarea care durează până spre prânz.
Mi-e dor de marea mea, mi-e dor de tot ce-mi amintesc, dar nu pot respira.

mi-e dor

Am recitit ultimele posturi de pe blog şi mi-am dat seama de-o chestie - dorul de mare revine din subconştient cu toată forţa. E timpul să mă duc să o văd, mi-e foarte clar. Mi-a fost aproape zi de zi, timp de doi ani de zile, poate cei mai fericiţi din viaţa mea, iar acum, când sunt la o nouă răscruce de drumuri, simt nevoia să ancorez undeva corabia (vezi posturile anterioare...). Oamenii nu-mi mai spun nimic nou, m-au obosit, mă agit mult şi degeaba, vreau liniştea ei. Poate-mi va spune ceva nou despre mine, la un an şi ceva de când ne-am luat la revedere. E bine, zic, să laşi loc de bună ziua pe unde treci.

e oficial!

... Da, e oficial: azi s-a născut primul meu personaj publicabil. Lucram la el de multă vreme, cu o dragoste și-o râvnă pe care nu mi-o explic decât acum, când l-am "eliberat". Alți prieteni/colegi/cunoștințe care scriu nu se laudă astfel cu o realizare de altfel obișnuită, pentru un scriitor. Eu simt nevoia, pentru că treaba asta vine după multe încercări mai mult sau mai puțin ratate/neduse până la capăt.
Am trimis textele spre publicare și aștept să văd cine îl va citi (și posibil admira) pe "domnul Gray", în afară de voi, cititorii acestui blog.

Hai sănătate, cum ar spune Cornuleț!

bunăvoinţă

O plimbare prin centrul vechi al Bucureştiului, pe străduţele "dinamitate" de Primărie. Una câte una, sunt excavate pentru a scoate la lumină oraşul de dedesubt. Nu pun iniţiativa sub semnul întrebării, Doamne-fereşte! Prea bine că se face, poate avem ceva de aflat/învăţat din asta. Însă prăpădul de-acolo, din centru, este deprimant. Străzile ar fi cum ar fi, aşa "dinamitate", dar şi clădirile de pe străzile respective arată cam la fel - majoritatea au bulină roşie, stau să se prăbuşească, nici nu mai sunt locuite. În loc de trotuare/zonă pietonală, pe aceste străzi se circulă acum pe lângă clădiri, pe nişte "poduri" provizorii care-mi amintesc de denumirea veche a Căii Victoriei - Podul Mogoşoaiei (era pavat cu lemn). Mi-am sfătuit prietenii amatori de fotografie să meargă într-o excursie-n zonă, pentru că sunt ceva fotografii de făcut pe-acolo, acum, în al doisprezecelea ceas. Să arate, cum ar veni, un pic de bunăvoinţă pentru amurgul din zona veche a Bucureştiului...

no(mad) rhymes

S-a împlinit de curând un an de când m-am reîntors în Bucureşti, după "episodul Constanţa". Exact la Constanţa m-am gândit azi de dimineaţă, când m-am trezit. I-am povestit Marinei cum se năşteau cărţi în tipografia redacţiei, o sală de clasă renovată pentru a adăposti o imprimantă ceva mai deşteaptă şi "utilajele" necesare, sală care arăta ca pe vremea ilegaliştilor. Mobila, în mod sigur, avea peste 60 de ani. Tot povestind, mă "prinsesem" într-o stare imposibil de descris, în care se-amestecau nostalgia cu bucuria şi cu dorinţa de a mai fi încă acolo, în întâmplările de care ne despart doi sau poate chiar trei ani. Unii din actorii atunci "debutanţi" sunt astăzi consacraţi, au nu ştiu câte alte roluri la activ şi nu toate la fel de reuşite precum cele din comedia "Bucureştean la porţile Tomisului".
I-am povestit şi despre "Măcelărie", volumul de publicistică pe care Mugur Grosu l-a scos la editura Tomis, volum a cărui odisee s-a sfârşit în mâinile unei entuziaste care nu se pricepea la PR, dar iubea cărţile. I-am arătat, pe blogul lui Sorin Dinco, fotografiile de la cenaclul Euridice din ianuarie 2008.
Am încercat să schiţez rapid fiecare personaj care apărea în ele, completând instantaneul de pe monitor. Privind-o, mi-am dat seama că pentru Marina aceşti oameni nu există. Şi nu neapărat din cauză că nu-i cunoaşte, ci pentru că oamenii în 2D nu-ţi spun mare lucru. Însă pentru mine sunt vii, sunt o parte importantă din povestea constănţeană şi doar nişte amintiri, în povest(ir)ea prezentului.
(...)
Bref, înapoi la aniversarea despre care scriam mai sus. Am povestit într-un post anterior despre plimbarea "incognito" de acum câteva zile, pe cheiul gârlei, ocazie cu care mi s-a făcut foarte, foarte dor de Constanţa mea, de oraşul interior în care am trăit doi ani. În timpul plimbării cu pricina am retrăit senzaţia pe care o aveam când mă plimbam pe Esplanadă, şi mi-a fost clar că purtăm toată lumea în noi, iar decorul din jur nu ne face decât serviciul de a ne aminti de amănuntele ei - mai frumoase sau mai urâte, după sufletul fiecăruia - şi de a ni le aduce în prim-plan. De aceea mi-am intitulat blogul "oraşul interior". El este geamănul virtual al sufletului meu, este un spaţiu în care am strâns toate cele dragi mie. Le-am aşezat în rafturile cuvenite, le-am îmbrăcat în hainele care li se potrivesc. Parfumate şi îngrijite, îşi aşteaptă cititorii. L-am început în al doilea an constănţean, l-am continuat la Bucureşti şi... cine ştie, poate va deveni primul oraş cu o mie de ferestre (tot atâţia oameni...), aşa cum scriam într-un fragment (neterminat) de scenariu. Pentru că uneori mă întreb: pentru cine scriu? Pentru mine sau pentru tine? Sau pentru cititorul anonim, pe care-l conving să revină, fără măcar să ştiu? Nu asta-i interesant, interesantă este iubirea, cum spunea un amic dispărut.

Nici o rimă nu-mi trece prin cap astăzi. A fost o zi prea frumoasă şi prea lungă, prefer să o închei în tăcere, privind apusul reflectat în ferestrele de vis-a-vis, bând un pahar de vin roşu şi ascultând Robert Fripp String Quintet - Hope.