luminile oraşului

Mă uitam deunăzi la fotografiile unui amic şi mi-am adus aminte de Constanţa mea, noaptea. Aici ar fi trebuit să urmeze un link către nişte fotografii, dar viaţa este în altă parte: nu mai am fotografiile respective (dacă le-am făcut vreodată...), pentru că mi-a fost furat calculatorul.
Fotografia care mi-a atras atenţia şi mi-a adus aminte de "a fost odată" este cea cu luminile cazinoului, luminile care se aprindeau cu mult înainte să ajung acasă de la redacţie, acum mai bine de doi ani şi jumătate. Am simţit că lumea se opreşte în loc pentru o secundă şi stau faţă în faţă cu mine, fără a putea să articulez vreun cuvânt, aşa cum eram acum trei ani şi aşa cum sunt azi.
Ce s-a schimbat?

Mă urmăreşte faptul că nu mai pot să râd.
Am ştiut vreodată?
Da.
Capacitatea de a râde e direct proporţională cu inocenţa. Când nu mai eşzi inocent, nu mai poţi să râzi.
Eu mai sunt?
Cred că da.
Tocmai de aia vreau să râd din nou sănătos, liber, fără grimase.

Răul din rest se va spăla de la sine :)