mi-e dor de mare

o mie de chipurile acelea care mă ţineau prizonieră de atâta timp au cedat astăzi.

oare?
reiau...

astăzi au cedat cele o mie de chipuri între care mă ţineam prizonieră.

nu trecem de a zecea lună, a spus cerberul, deci e timpul să murim, dacă nu ne mulţumim cu puţinul. în cuvintele noastre, ale celor puţini, culorile nu contează. nici lunile. nici telefonul care stă pe o parte, trântit de pisică, aşteptând ziua amară, ziua de mâine.

dar lasă-mă să nu te las, să te caut până când marginea albastră a telefonului meu se va fi transformat în roşu.

ascultă

cum toţi ne întoarcem la ce ştiam, la ce-am uitat demult şi de unde n-am plecat

ce dedicaţie e asta bară-bară-gol-gol, toate-s vechi şi nouă-zece

într-adevăr, simţeam demult putreziciunea de acolo de unde nu am plecat

beau şi nu vreau să revin de unde n-am plecat, cântă sârguincios Byron

e o toamnă rece, Patricia s-a tuns, ea a ajuns la cele o mie de chipuri

eu nici măcar şi nici n-aş fi vrut

pe plaja unde nu există different parties

ci doar

multe mii de chipuri lunatice, identice, spunând acelaşi lucru.

ceea ce eu, de atâta timp, n-am reuşit să spun.