ştii cum e?

acum un an o prietenă îmi spunea că nu mai ştiu să zâmbesc.
anul ăsta, i-am spus eu ei că nu mi-am făcut niciodată o fotografie lângă un indicator de localitate. ea mi-a zis atunci că "uite o temă pentru următoarea călătorie". ea călătoreşte, ea ştie să zâmbească (uneori, în nuanţe melancolice). aha, am dat eu din cap, întrebându-mă sincer despre ce călătorie e vorba.
de fapt, era simplu: peste două săptămâni plec la munte, dar în acel moment o ceaţă deasă mi se aşternuse pe suflet, semn că demult n-am mai călătorit, demult n-am mai zâmbit. cumva, chestiile astea merg mână în mână.

tell me what you see?

06:33

Când eram copil, mă trezeam cu noaptea-n cap doar când trebuia să plec din oraş: mare-munte-concediu, unde era de plecat cu ai mei. De două zile, mă trezesc brusc când nici nu s-a crăpat bine de ziuă şi nu mai pot adormi. Pisicile se miră, se opresc din tors; deschid fereastra către curtea din faţă în care am stat prea puţin astă-vară şi ascult păsările. Dacă prind şi un pic de soare, atunci e şi mai bine.
Nu ştiu care e motivul acestor treziri bruşte. Îl bănui, dar mi se pare prea simplu să fie doar atât. Nu mai sunt obosită, nu mai am de ce să ascund capul în perna mare, dormind peste măsură? Aerul din jur parcă s-a rarefiat, poate că până la sfârşitul acestei săptămâni voi desfiinţa ora 06:33 şi voi inventa alta nouă sau poate îmi voi aminti de cea din copilărie, "cinci şi şaptişpe", când ne trezeam cu toţii, copiii, ca să vedem răsăritul. Era ceva nou, ni se părea că eram oameni mari.

Aş vrea să îmi amintesc cum zâmbeam mai demult. Să-mi beau cafeaua, să scutur tăcerile şi să îmi petrec câteva clipe în parc, în fiecare zi, însemnând norii şi valurile şi lăsând oamenii să fie aşa cum sunt şi aşa cum vor fi până în cea din urmă zi a vieţii lor. Nu ne putem schimba unii pe alţii, dar putem, măcar, să fim îngăduitori cu slăbiciunile noastre. Să nu le creştem, căci ne vor ologi sufleteşte, dar nici să le omorâm. Cine ni le-a dăruit, a ştiut mai bine. Iar cine nu are slăbiciuni, nici nu poate să crească. Rămâne undeva "foarte sus" fără a fi, de fapt, acolo. Îi plac înălţimile, dar nu le poate cuceri.

Momentan, universul e cu susul în jos. Confuză, adormită, mă bucur de ora mea secretă şi încerc să nu mai simt că mă sufoc. Am trecut la exerciţii, cum spunea cineva. La exerciţiile de supravieţuire dincolo de imaginar.

păpuşa

O să fac din ea cea mai frumoasă păpuşă care-a fost expusă vreodată la un salon de specialitate! O s-o îmbrac, o s-o coafez, o să-i dau ceva inteligent să înveţe şi să vezi ce-o s-o mai admire lumea... Trebuie să-mi reuşească, n-am voie să ratez ocazia asta de a mă face remarcat. Cine-a construit-o a folosit material bun, dar n-a desăvârşit-o! Asta am să fac eu, doar să mă asculte...
Mai întâi, o să aleg cele mai potrivite materiale, în culorile care-mi plac mie: roşu, portocaliu aprins, albastru pal şi poate negru. Nu ştiu, mă mai gândesc. O să-i comand croitorului meu să-i aranjeze câteva rochii mişto...
Apoi, o să trec la fineţuri - tunsoare, machiaj, bijuterii. Astea trebuie să fie din plin. Că aşa e frumoasă o păpuşă, dacă străluceşte. Dacă n-are pic de machiaj, e fadă şi neinteresantă. O tunsoare tinerească, un pic de fard auriu pe pleoape, roşu-n obraji şi un ruj care să se asorteze...
După asta, o să trec la accesorii: genţi, pantofi. Musai din piele naturală, musai colorate... Păpuşa mea trebuie să fie explozivă, s-o admire lumea. Nu pot să mă duc la expoziţie cu o eboşă, nu-i aşa?
Iar ei... o să-i placă toate astea. Îmi va mulţumi pentru că a fost cea mai frumoasă din oraşul acesta... măcar o zi.

îmblânzirea ceasului

La o lună după ce-a „dispărut”, inevitabilul s-a produs din cauza unei greşeli de calcul. Motanul a sărit şi s-a agăţat cu labele de rotiţele ceasului pe care domnul Gray îl îmblânzise. Nu-i plăcuse „vacanţa” şi voia să se întoarcă în casa veche şi crepusculară, să scape de atmosfera mincinos de tinerească. „Arestase” ceasul şi reuşise să evadeze. Îşi trădase stăpânul.
Dându-şi seama că motanul a dispărut, domnul Gray a rămas în faţa timpului stricat, nevenindu-i să-şi creadă ochilor.
Ce motan îndrăzneţ! Cu cine o semăna? Cu el, în nici un caz. Era laş, pentru că nu îi plăcea să sufere. Motanul riscase totul, suferise şi câştigase. Dacă nu viaţa, măcar o moarte demnă. Mai rămânea stăpânul lui, ezitând de unul singur – chiar singur – în faţa alternativelor pe care le avea la îndemână: să trăiască aici, să moară aici, să plece acasă? Dar unde era asta? Motanul murise, mai mult ca sigur, deci cine l-ar fi aşteptat acolo? Domnul Gray îngenunche lângă ceas şi începu să plângă încet, scâncind.

călătoria unui sentiment

Transformarea domnului Gray a fost doar călătoria unui sentiment din sine însuşi către sine şi înapoi. O partidă de volei la lumina lunii pline, dimineaţa devreme, când nu există martori. Dar un om nu e pretext pentru jocuri, nu-i aşa?
Uşurinţa cu domnul Gray jongla cu vârsta lui – când bătrân, când tânăr, apoi iar bătrân şi iar tânăr... era doar nuanţa perpetuu schimbătoare a unui joc pe care cineva-l juca în paralel, încercând să-şi explice inexplicabilul. Ceea ce scapă definiţiilor – jocului, în definitiv –, necunoscutul, rămâne acolo, dar nu e mister, e doar o apă adâncă de munte în care se reflectă cerul, fără alte suişuri şi coborâşuri. Înălţimile sunt răsturnate, personajul se retrage prin fiecare din ungherele prin care a intrat la început, continuându-şi transformarea din sentiment în resentiment, din resentiment în sentiment. Iar luna urcă pe cer, netulburată, oglindindu-se în lacul de munte.
Domnul Gray priveşte întrebător din colţul său de memorie: acum ce s-a mai întâmplat?

dezvelirea

Oamenii-oglindă îţi arată ce vrei să vezi. În oglinda aceasta vezi cine eşti şi cine poate vei deveni, într-o bună zi. Pentru majoritatea celor care-l înconjurau, domnul Gray era numai o haltă în drumul spre altceva.
El accepta senin realitatea şi nu-l durea, pentru că aşa obişnuia să îi privească şi el pe ceilalţi. Erau simple gări. Ne locuim din gară în gară, din staţie în staţie, luându-ne în braţe cât să nu ne fie frig, ca înainte de-o despărţire, de teamă să nu pierdem ceva, spunea el, când se simţea mai singur ca de obicei. Dar abia atunci ne pierdem de noi înşine, când dăm curs slăbiciunilor – continua tot el, într-un moment de tărie. Căci rari sunt cei care rămân lucizi când se află sub imperiul poftelor. Iar dacă asta se întâmplă, dacă reuşeşti să rămâi lucid şi să spui nu fără să te doară, înseamnă că domnul Gray era o excepţie pe care puţini au înţeles-o. Primul care a înţeles greşit a fost chiar prietenul său de-o viaţă, care l-a căutat peste tot, fără să se uite peste umăr.

nici un dubiu

Domnul Gray n-a dorit să se răzbune când a dispărut şi i-a învăţat pe alţii de-ale vieţii. El nu voia să înveţe nimic pe nimeni, era un om obişnuit cu tăcerile lungi, ca şi motanul său cu orele-n care torcea fără şir. Era un motan trist, dependent... Domnul Gray era doar un om foarte singur, pentru că el alesese asta. Nu era de mirare că la vârsta lui era-n continuare burlac. Şi când a dispărut la fel a fost – şi-a reafirmat singurătatea. Nici o supărare şi nici o greutate. Cei care i-au simţit lipsa au greşit, pentru că domnul Gray nu era un om pe care îl găseşti a doua zi pe-aproape. Rostul lui era să călătorească, să prindă „poşta” următoare, ca în romanele ruseşti. Dacă ar fi stat locului, ar fi murit. Accesele sale de furie simulată, nervii timpurii, tăcerile ticluite cu meşteşug, privirile peste umăr sau peste ochelari, chiar şi amanetarea dimineţilor când nu mai putea vorbi de oboseală, cursa nebună spre nimic... toate-l defineau şi totuşi nici una. Pentru că era omul-oglindă...

monologul

Din colţul său de zi, domnul Gray era încântat de realizare: reuşise să dea ceasul înapoi cu 20 de ani. Se păstra acolo, cu motanul ţinându-i companie, deşi acesta nici măcar nu se născuse pe vremea aia. Era un companion al stărilor domnului Gray, unul important. Fără motan s-ar fi simţit pierdut. Cine să-l mai mângâie?
Exersa în faţa oglinzii: v-arăt eu vouă! Vreţi să vedeţi ce-nseamnă să faci atletism sufletesc?! Poftim, atletism sufletesc! Se începe cu neutralizarea sentimentelor prin multe exerciţii grupate şi eşuate, se trece la antrenarea organelor pentru a nu mai simţi durerea, după care… leapşa, o dai altora şi o primeşti înapoi. Înveţi şi pe alţii cum să vâslească, să fie vâslitori (sic!) fără să îi doară. Îţi vor mulţumi că trec prin viaţă simţind numai plăcerea. Vezi cum se învârte roata? Priveşte-o, priveşte-o bine. Nu-i o roată, de fapt e o ruletă. Următorul număr care iese eşti chiar tu. Nu, nu e câştigător, iese din joc. Te doare? Evident că nu! Doar ţi-am fost profesor!

către nimic

Motanul se lăsase convins de stăpânul său pentru că-l iubea. Îi plăcea să-l trezească dimineaţa dându-i un ghiont cu botul, să observe cât de greu se urnea spre serviciu, făcând mult mai multe „ture” prin casă decât era necesar. Isprava asta cu întorsul în timp, cu pititul într-un ungher temporal în care să nu-i observe nimeni, i se părea o idee proastă. Stăpânul meu a dat în mintea copiilor, a decretat el ridicând dojenitor lăbuţa în dreptul ochilor. Motanul greşea, ce se întâmpla cu domnul Gray era mult mai simplu: îmbătrânea şi poate-i părea rău. Încă nu cobora pe panta nimicului, nu se apropia de moarte, dar nici nu mai avea prea mult. Totul depindea de cronometru: dacă nu stăteau cât trebuia, nu recuperau mare lucru. Dacă zăboveau prea mult, riscau să moară amândoi. De aceea căuta domnul Gray sânge tânăr. Ca să recapete tinereţea. Motanul era mult mai înţelept: Auzi, tinereţe! Sunt bătrân şi n-am lăsat nici un pui în urma mea, ce să fac cu tinereţea? E prea târziu să aleg altceva!

atletism sufletesc

În timpul dispariţiei sale, domnul Gray a fost atent doar la transformare. Atât de atent, încât se trezea abia la prânz şi îşi mângâia protector motanul bătrân, făcându-l să toarcă îndelung. Era clipa lui de visare şi de răsfăţ lângă prietenul centenar care-i semăna foarte bine. Duetul lor era de neînţeles pentru cei care într-un moment sau altul – domnul Gray era foarte atent la momente – se perindaseră prin casa pe care o moştenise de la părinţi. Nu mai rămăsese din ea mare lucru, însă erau suficiente amănunte care să invoce o glorie apusă. Crepusculară e descrierea care i s-ar potrivi cel mai bine casei domnului Gray. Dispăruse de acolo, dar de fapt nu plecase nicăieri. Îl convinsese pe motan cu o ofertă de nerefuzat – să se întoarcă în timp câţiva ani, nu foarte mulţi, pe vremea când erau încă tineri şi în putere şi să le arate oamenilor ce-nseamnă atletismul sufletesc. Numai că aşa ceva nu se poate, în lumea banală în care trăim. Timpul nu se-ntoarce, ca un ceas stricat. El curge.

iluzionistul

Domnul Gray nu mai avea iluzii, dar ştia să le vândă altora. Ştia exact cât şi cum să ceară, ce „tablou” să prezinte asistenţei. Era omul-oglindă, temele minore nu-l interesau. Îşi dorea să vadă pe cineva care să-i spună ceva nou. Ca o ironie, pentru a se simţi puternic se apropia de cei tineri, care nu-i spuneau mai nimic nou. Darul lor erau iluziile, dar domnul Gray n-avea nevoie de aşa ceva, el nu mai avea iluzii şi nu avea de gând să se întoarcă la vârsta mirării, cu toate că l-ar fi mântuit. În schimb, avea nevoie de aplauze la ore fixe. Avea parte de ele până când oamenii se plictiseau de-atâta dărnicie şi plecau care-ncotro.
Şi atunci domnul Gray se trezea singur în faţa oglinzii din salonul prăfuit, ţinându-şi sieşi discursuri înflăcărate. Ceva nu era în regulă în tabloul ăsta, dar domnul Gray nu se panica niciodată. În lumea lui mică, discret colorată, aducătorii de nuanţe veneau şi plecau după pofta inimii sale. Ce să pierzi, când nu vrei nimic? Ce să pierzi, când nu ai nimic?

joaca de-a viaţa

Nimeni din cei pe care-i ştia nu avea puterea lui de cumpărare. Ce cumpăra domnul Gray? Cumpăra roţi de învârtit visele. În diverse culori, în diverse forme – mai slabe, mai pline –, cu condiţia să poată fi învârtite, să funcţioneze. Se suia-n ele şi călătorea „până la prima”. Nu e de mirare că, fiind un plăcernic, era mai mereu falit. Îi plăcea, pur şi simplu, să călătorească. Îşi investea aproape toţi banii în asta. Îşi organiza zilele săptămânii pe culori, îşi alegea cu grijă câte-o roată şi o învârtea, după plac, până i se făcea rău. Nu domnului Gray, ci roţii i se făcea rău. Apoi trecea la următoarea.
De la o roată din asta era cât pe ce să-şi găsească sfârşitul. Ar fi murit zâmbind, e adevărat, dar ce pierdere! Dintr-o joacă de-a roata colorată, de-a viaţa. Norocul lui a fost că roata s-a oprit la timp şi-a putut coborî înainte de a se vedea aşa cum era: obosit, bătrân, urâţit de excese şi incapabil să spună cuiva un cuvânt bun dacă acesta nu se prindea într-una din spiţele roţii.

norul-dragon

Orașul arăta altfel, în absența domnului Gray. Biserica de lângă casa lui primea în fiecare seară vizita unui nor roșu, în formă de dragon. Piața de flori de lângă Parcul cel Mare își schimbase numele, toate bicicletele din oraș fuseseră vopsite în albastru și înaintau pe bulevarde ca niște șerpi insinuându-se în iarba înaltă. Se făcuse între timp primăvară, culorile erau crude, soarele te orbea.
Și se mai schimbase ceva: viața nu mai semăna cu o explicație veselă pe un peron de gară pustiu, într-o dimineață de ianuarie. Viața chiar se transformase într-un peron pustiu dintr-o gară oarecare, într-un timp oarecare. În această gară, persistența memoriei era singura care salva de la uitare. Asta se putea vedea în încăpățânarea pereților de a sta drepți, în curajul rândunelelor de a înfrunta frigul, în felul în care cădea lumina pe podeaua din sala de așteptare. Pe acest peron, ferit de privirile tuturor celor pe care-i cunoștea și respirând în voie, domnul Gray își începuse transformarea.

mici și mari

cum e să minți pentru cineva care te minte-n față? pentru cineva pentru care nu contează adevărul, dacă nu-i este util? nu suntem deloc frumoși, când facem asta. mă simt vinovată într-un mod pe care nu-l pot explica. cine se scuză se acuză, nu?

cum e să minți pentru cineva care te minte-n față? cum e să îi rănești pe ceilalți, dar în primul rând pe tine? ai răbdare cu tine vreun pic? să asculți și altceva decât instinctul, să refuzi să-ți mai furi singur căciula?

făcând asta, renunț la altcineva care poate ar vrea să mă vadă, care va fi cu mine mult mai mult decât cel pentru care mint, pentru a-l acoperi. pe el? să acopăr ce? o inexistență? un gol?

dispariția

Oamenii nu aveau nici o pretenție: nu trebuia să le gâdile orgoliul, nu trebuia să-i încânte cu nimic, ci doar să existe din când în când în preajma lor, cu zâmbetul lui cinic. Îl recunoșteai ușor printre miile de trecători care umpleau bulevardele orașului. Era un om ca toți ceilalți, poate chiar mai banal decât ei, și totuși nu înceta să fie diferit. Așa spunea Oglinda, așa era domnul Gray. Așa spunea și-n ziua în care a dispărut. N-a mai răspuns la telefon, nu a mai apărut în locurile în care obișnuia să fie văzut. Primul care a observat a fost prietenul lui cel mai bun, după mai bine de o săptămână de absență fără nici un semn. Domnul Gray mai călătorea, dar întotdeauna spunea pentru cât timp. De data asta, nu anunțase pe nimeni. L-au căutat prin spitale, pe listele de zboruri din aeroporturi, pe sub podurile din oraș. Nimic. Parcă-l înghițise pământul. Domnul Gray era, însă, mai aproape ca niciodată. Nu plecase, doar se ascunsese. Dacă vor, o să mă găsească, și-a spus el. Se juca.

100 de minute

Cam atât durează un vis. Ştiu asta pentru c-am trăit înlăuntrul lui. Nu prea se poate explica, poţi doar să agăţi explicaţia cu o săgeată şi s-o orientezi chiar spre sufletul nălucii, distrugând-o înainte să te consume până la ultima respiraţie. Mi-e capul greu, mi-e somn şi mi-e frică să mă întorc la ale mele, pe care le-aş găsi exact acolo unde le-am lăsat cu cele 100 de minute în urmă, câte au trecut de când m-am căţărat în copacul ăsta ca să văd răsăritul de soare ce se-anunţă abia poimâine. N-am răbdare, nu mai vreau răsărituri de felul ăsta, cotite printre blocuri, aduse din condei de imaginaţia mea, pentru că am o imaginaţie prea bogată pentru o femeie, dar nu şi suficiente resurse ca să transform tot ce-mi imaginez în realitate. Cineva ar spune, desigur, lasă-te de fumat (ca să ai mai multă energie). Însă ştiu că nu fumatul e problema. Nu a fost şi nu va fi. E vorba de o rotiţă care a rămas nereparată mulţi ani. Pentru asta îmi trebuie încă 100 de minute şi nu o voce, ci un om.

cărţile de joc

Ultima oară când l-am văzut, părea sfârşit, n-avea chef de poveşti. Sprijinit de spătarul scaunului înalt, domnul Gray fuma tacticos şi-şi potrivea paharul aproape de muchia mesei. Se juca şi zâmbea de unul singur, ca pentru sine. Părea că se gândeşte totuşi la ceva şi încercam să ghicesc la ce, dar nu-i tulburam tăcerea. Ochii i se mişcau încet, de la stânga spre dreapta, ca şi cum ar fi citit ceva.
L-am privit atent. Nu citea, fila nişte cărţi de joc. No para juzgar, solo para jugar, cum s-ar zice. Iar cărţile de joc aveau chipuri, trăiau. Acolo, sub ochii noştri, lângă paharul de vin, lângă carneţelul pe care el îşi explică teoriile. Erau oameni, le zăream feţele în lentilele ochelarilor domnului Gray. M-am văzut inclusiv pe mine cum zâmbeam complice, fără a înţelege nimic din tot ce ascultam şi din ce se întâmpla. De ce tăceam cu toţii?! Ce-ar fi trebuit să se întâmple şi nu se întâmpla? N-am aflat nici azi, dar mi-au rămas în minte chipurile lor, la fel de zâmbitoare ca şi al meu.

alfabetul

Deşi adoră să i se spună domnul Gray, vocabularul său nu are deloc nuanţe subtile, fine. Nu-i place să se plimbe printre idei, nu-i plac discuţiile „idle” (sic!) şi nu-i vreun filfizon din aceia care umplu culoarele teatrelor cu conversaţiile lor preţioase. Nu, domnul Gray e un tip direct şi deloc amator de perdele (fie ele lingvistice sau altfel). Are ceva de spus? Spune direct, fără scurtături şi fără nici un pic de discreţie. E un om practic – după cum se autodescrie, dacă îl întrebi de ce are un fel de a se exprima atât de frust. Fineţurile nu se inventaseră pe vremea când a învăţat el să vorbească. La fel şi cu răbdarea... De ce să aştepţi, când poţi face ceva mai bun cu timpul tău?, te dojeneşte dintr-o dată domnul Gray, scuturându-şi o scamă de pe haină cu un gest scurt şi decis...
Fără nici o legătură, la un moment dat ajungi să te întrebi: nu minte? Şi dacă minte, când? Asta încă nu am aflat, dar nu e timpul pierdut. Domnul Gray va fi prin zonă încă mult timp de-acum înainte?!

omul-culoare

"Mă numesc Roşu" - e una din formulele sale de prezentare. Aparţine grupului select al oamenilor-culoare și mai cunoaşte o doamnă Portocalie, una Verde şi una Mov, dar şi un domn Albastru şi unul Galben. Aceștia îi sunt prieteni, formează cu ei un curcubeu fragil, capricios, care apare numai la ceasurile prielnice, după multe furtuni şi căutări.
"Mă numesc Roşu", spune domnul Gray, potrivindu-şi ochelarii pe nas. "Am venit de departe şi merg departe. Mă opresc doar puţin, ca să vă povestesc de-ai mei, şi-apoi voi dispărea. Nu mă căutaţi, nu vă căutaţi scuze. Oameni ca mine se nasc rar şi nu au de arătat decât căuşul palmei, în care se-adăposteşte un crin alb. Înţelegeţi de ce dacă (mă) citiţi. Restul sunt baliverne!".
Îi place roşul, desigur. Aduce în viaţa celor din jur culoarea, adâncind-o în carne: prin vorbe, prin gesturi, prin amintiri. Roşu - de la sânge, de la uitare, de la nenumăratele nimicuri pe care le vezi răsărind în urma lui, pe măsură ce se petrece. Către moarte, fireşte.