iluzionistul

Domnul Gray nu mai avea iluzii, dar ştia să le vândă altora. Ştia exact cât şi cum să ceară, ce „tablou” să prezinte asistenţei. Era omul-oglindă, temele minore nu-l interesau. Îşi dorea să vadă pe cineva care să-i spună ceva nou. Ca o ironie, pentru a se simţi puternic se apropia de cei tineri, care nu-i spuneau mai nimic nou. Darul lor erau iluziile, dar domnul Gray n-avea nevoie de aşa ceva, el nu mai avea iluzii şi nu avea de gând să se întoarcă la vârsta mirării, cu toate că l-ar fi mântuit. În schimb, avea nevoie de aplauze la ore fixe. Avea parte de ele până când oamenii se plictiseau de-atâta dărnicie şi plecau care-ncotro.
Şi atunci domnul Gray se trezea singur în faţa oglinzii din salonul prăfuit, ţinându-şi sieşi discursuri înflăcărate. Ceva nu era în regulă în tabloul ăsta, dar domnul Gray nu se panica niciodată. În lumea lui mică, discret colorată, aducătorii de nuanţe veneau şi plecau după pofta inimii sale. Ce să pierzi, când nu vrei nimic? Ce să pierzi, când nu ai nimic?