tiamat

(...)

tristeţea ta bătea uneori din aripi
făceai semne disperate cu sufletul

"nervii mării sunt valurile"
îmi spuneai zâmbind amar din ochi

eram primii pe genericul lungmetrajului
regizat de absenţele tale

(...)

(2004)

loteria copiilor

luaţi un bilet la loteria copiilor
priviţi ce câştigaţi!
doar încercaţi, încercaţi, încercaţi!
striga agentul publicitar
şi ne vindea visele, le agăţa pe frânghii la uscat
şi avea grijă să le fure
în timpul nopţii
ca să nu ne oprim din visat

un bilet pentru un pui de om, o miniatură
o minune care înmugureşte în fiecare anotimp?

miza era ţipătul nearticulat al copiilor
era un simplu joc al hazardului
al lui da şi al lui nu

şi joci, joci, joci în neştire
până într-o zi
când muţenia copiilor devine chiar ţipătul
care le însoţeşte naşterea.

străinul care desena

abia după ce am murit încerci să mă desenezi
să recuperezi din memorie cenuşa mea
şi mă îmbraci cu hainele altei femei:
îmi conturezi alţi ochi, alte mâini şi alt zâmbet
te joci în părul meu, schiţând un descântec
mă îmbăiezi în lumina de la capătul lumii
apoi mă naşti într-o culoare fantastică
îmi ştergi lacrimile şi mă înveţi să uit
trecerea cărnii tale prin carnea mea

ştiu cum se controlează absenţa
am călătorit într-acolo în altă epocă

dar fii tu bărbatul care îşi renaşte femeia
din nisipul stelar!

căci m-ai desenat aşa cum nu mă iubeşti, dar ai vrea să iubeşti
m-ai desenat aşa cum nu mă cunoşti, dar ai vrea să cunoşti
ai cartografiat până şi ungherele inimii
unde nu ai ajuns niciodată – cum de le ştiai?

fără îndoială,
într-o bună zi îi vom descoperi
pe cei care am fost înainte de a ajunge aici
şi atunci, numai atunci
vom învăţa să copilărim cu adevărat.

naufragiaţii

am ajuns prea târziu pe ţărmul ăsta,
s-au închis porţile către cuvinte,
s-a spus tot ce era de spus,
s-a zâmbit tot ce era de zâmbit
şi s-a trecut mai departe.

sunt atâtea amănunte pe care vreau să le îngrop,
dar nu am un mormânt pe măsura lor
pe ţărmul ăsta blestemat şi inutil.

pe tine aş vrea să te îngrop,
pentru că ai mâinile murdare de sânge
de parcă ai fi naufragiat la marginea visului străin
de ţinuturile unde mergi la vânătoare,
pe care le desenai împrumutându-mi din sânge
şi ţi-ai julit palmele, ţi-ai rupt hainele,
dar nu ai uitat să plângi.

pe mine aş vrea să mă îngrop,
pentru că am mâinile murdare de sânge
de parcă aş fi naufragiat la marginea visului străin
de ţinuturile unde merg la vânătoare,
pe care le desenam împrumutându-ţi din sânge
şi mi-am julit palmele, mi-am rupt hainele,
dar nu am uitat să plâng.

de aceea
ar trebui să ne îngropăm unul pe altul
– desen ratat în desen ratat, carne în carne şi sânge în sânge –
până la ultima noapte, ultimul bocet, ultimul scâncet
şi să părăsim ţărmul acesta blestemat,
să îl pregătim pentru următorii naufragiaţi
cei care se vor naşte mâine

iubitorii de zmee

nu ştiu ce să zic, chiar nu ştiu
aş prefera să tac să recuperez
aripile pe care le-am întors unul către altul
ca să le şterpelim zborul

dar zborul nu mai e pe nicăieri

să faci doar ce vrei tu!
mă sfătuia el iar mie îmi venea să-l bat
să-i smulg inima cea rea
şi să o arăt Cerului.

căci el ştia
că niciodată nu facem
numai ceea ce vrem,
niciodată!

dacă ar fi aşa
am rămâne mereu copii
ne-am juca cu zmeie multicolore
şi le-am elibera peste mare
către prietenii noştri care la fel s-ar juca
şi tot copii am rămâne

ar fi frumos,
nu-i aşa?

de-a v-aţi ascunselea

acesta

este jocul secundelor

jocul de-a v-aţi ascunselea

o ridicare şi o coborâre de văl,

sau poate

mângâierea pe care o sădeşti

pe obrazul Copilui tău adormit

în zorii zilei

oboseală

Nu e prea târziu să îmi amintesc
De uşile transformate în poduri
În dimineţi de septembrie cuprinse de ape

Nu erai lângă mine
Încercam să recuperez pierderea
Sau poate absenţa
Cumva
Dar nu petrecându-mi viaţa
În aşteptare
Ăsta e un lux în oraşul dimineţilor
Fără mare
Şi m-am întors aici
În cabina mea de unde trimit
Unora şi altora semne
Înainte de înec
Sigur se va întâmpla asta
Pentru a renaşte
O moarte spală pe alta
Un alt obraz se îmbracă astăzi
În straiele lui tu

Şi oamenii cu ochii albaştri, în tricouri negre
Şi oamenii cu ochii căprui, în tricouri galbene
Dar ce e cu oamenii cu ochii albi, în învelişuri nesigure?

Aceştia încă nu s-au născut.

cioburi

el e un fel de cristos fără ţară
ştie exact pe unde să calce
ca să nu strivească zborul fluturelui
sau libertatea fumătorului de pipă

noi suntem tăcuţii
îngeri şi clowni
redobândim iertarea în dimineţi
când ne urăm noapte bună

suntem de-o vârstă cu începutul
oare?

o întâmplare fericită

Era ca o întâmplare fericită.
Ne trezeam dimineaţa devreme, uneori ne permiteam să ne gândim a doua oară înainte de a ne ridica din vis.
Se deschideau deasupra noastră toate ferestrele lumii, ca nişte pestriţe bilete spre paradis.
Rareori se întâmpla să dea greş.
Ne loveam, dar nu ne durea.
Ne aminteam, dar nu ne păsa.
Şi şah.
ŞAH.
Un pas înainte, un pas înapoi.
Acesta este jocul aparenţelor.
Iar astăzi mă îmbăiez în verdele tău şi păstrez în coşul pieptului o inimă ciudat de copilăroasă, care-şi orientează dealurile şi delirurile după soare. Şi niciodată nu-i e teamă să o spună.
Mecanismul e simplu.
Puntea din faţa mea se prăbuşeşte totuşi când păşesc pe ea.
Este o Maya mai tare decât maya, o iluzie, o ironie.
Condu-mă în ea.
Te rog.

anotimp/anonim marin

privirea lui aproape îmi adoarme pe umăr. cu ultimele puteri, într-o risipă regală, prinde un zâmbet şi îl aşterne între noi. mă cufund într-o secundă de linişte, iar el pluteşte mai departe, în nacela lui azurie, peste întinderea oceanului vecin.

ce poftă de viaţă, peste care somn de plumb!

ce dans fragil este în_trecerea noastră!

şi o însingurare molcomă, dulce-amăruie,

în smaraldul mării

din care regretul încă nu s-a născut...

dar nu, nu se va întâmpla acum.

printre rămăşiţele zilei, încă îmi spune la revedere

de parcă ne-am fi cunoscut.

cândva, demult.

de_ra_ieri tomitane

Stăm pe vârfuri în faţa miracolului
Şi întreţinem o camaraderie aparentă.
Iar tu stai lângă mine
Ca să nu-mi mai fie urât când rămân singur.
Am nevoie de spectatori
Pentru a-mi auzi inima bătând.
Dacă ei mor, mor şi eu.
Aruncă-te, spuse bărbatul cu ochelarii rotunzi
Săltând cu o idee fereastra certitudinii.
Zece moduri de a evita plictiseala?
Luaţi o ro(a)bă romană
Sau o togă?
Şi alergaţi pe străzi recitând din Ovidiu.
Lăsaţi soarele să vă bată pe umeri!
Iată divorţul de rutină!
Eu fug de ea pentru că mă înspăimântă
Şi stai AŞA un pic
Nu dispera încă
Mai am un vers
Îl auzi?
Sunt aici
Mă pregătesc de asalt
Şi ah, piciorul ăsta beteag!
Şi soarele, da, soarele
A aterizat un gili la mine în braţe
Poate şi o gilda
Rămâne să ne consultăm
Să raportăm la bază
Şi muza în rochie albă
Şi o altă muză
Şi chiar şi a treia...
Şi cine tot face poze?
Ovidius sunt eu, ah eu!
Eu! Eu! Eu!

La Cazino, multe ore peste „trecute fix“, soarele a făcut singur saltul, miroase a lacrimi arse şi a nelacrimile lui Ovidius, şi grafitti-ul ăsta cu iz de cavou proaspăt săpat prea devreme sprijinit de un alt cavou... Am fost aniversaţi, aplaudaţi, fotografiaţi şi acum scapă cine mai poate din purgatoriul ăsta! De la Catedrală, o nuntă coboară pe chei, altă nuntă aşteaptă la rând după colţ să se încheie înmormântarea cu gardă de onoare şi onor dvs., şi soarelui, încă o dată, zic!

grafitti

Îngerul a tăcut. Un pumn în gură a fost de ajuns. Să nu crezi că nu am auzit geamătul. Ne învârtim printre aceeaşi veşnici, ţi-aş spune, dacă n-aş şti că ştii deja. N-ai cum să nu fi aflat, tu le ştii pe toate. Linia de demarcaţie dintre realitate şi vis e atât de fină... Avem de-a face cu două vieţi, cu două realităţi contopindu-se în una, două jumătăţi ale aceluiaşi întreg care se încăpăţânează să rămână împreună. Pur şi simplu. Ziua respir un aer, noaptea un altul.

Recuperez numai fărâme şi-aş vrea uneori să scap din strânsoare, deşi ştiu că această scăpare ar însemna, în acelaşi timp, şi o moarte. Un altfel de moarte.

Aş împărţi cu tine lumea, de n-aş şti că ea înseamnă atât de puţin pentru tine. Pentru tine, numele încep cu A. Pentru mine, încep cu fiecare literă a alfabetului sensibil, câtă vreme nu există un început şi un sfârşit. De aceea scriem. Dacă ar exista, viaţa ar fi mult mai simplă. Aşa, mă contemplu prinsă între o realitate şi următoarea, pândind răsăritul, pândind ceea ce a încetat să fie al meu...

- dă-mi te rog elasticul înapoi...

cam din zona asta vin certitudinile noastre,
din zona gesturilor amintite, dar niciodată grăite...

ţi-am dat revista greşită, am îmbolnăvit pe altcineva de cancer?
te rog să mă scuzi, despre asta nu se vorbeşte
muncim ca idioţii pentru nişte cuvinte în plus
zâmbetele indiscrete ajung singura plată rezonabilă
singurul plasture bun pentru suflet
unicul moft absolut

un lucru îţi spun: nu-ţi imagina munţi acolo unde nu sunt
ce aştepţi?
pragul fără număr al disperării care să te zguduie
eşti la uşa mea, ai poposit aici de multă vreme şi aici stai
unu, doi, trei, patru....

între toţi soldaţii nedumeririi
nedumieririi
şi soarele ăsta electric percutant şi debil
peste orice

orele mici ale dimineţii
se hrănesc la sânul mirărilor mele
realizez distanţa şi numai frică nu-mi e
de ce?
de cine să-mi fie frică?
numai eu sunt pe aici la ora asta
numai eu mai respir
amintindu-te

semnul de carte în vastitatea atâtor universuri pierdute
culegem în sens invers toate înţelesurile întorcându-ne la susrsă
ce vrei de la mine?

oferta sprite – 3 la 10.000
deşi nu câştig niciodată nimic
tocmai, zise el,
tocmai pentru a vă bucura voi
am scandal cu taică-meu dacă nu-i iau
un tichet către demenţa amăruie
te mai îndoieşti că aşa stau lucrurile?

dezordinea absolută ca voce a ordinii
eram aici mai mulţi şi ne-am hotărât să rămânem
cât ne poate costa? o pagină de politic pe zi?

şi de ce mă uit întotdeauna la dreapta
peste dreapta, în loc de în sus?
pentru că îmi plac oamenii peste măsură de înalţi
mult mai înalţi decât mine şi totodată mult mai scunzi
cei care se oftică simţindu-se în vizită
în propriul lor vis avortat pe hârtie
sau pe vreo rămăşiţă de celuloid

doar o glumă în plus

de unde ştii toate astea?

am amorţit

noapte bună vouă de pe boţul de lună
noapte bună tuturor rataţilor
care beau Sprite în loc să încurce lumea cu întrebări

poate şi-au pus toate întrebările de care aveau nevoie
şi eu doar curăţ în urma lor cu religiozitatea unui răpus
de propriile arme

am de strâns 2000 de euro până în vară
îmi rămâne să şi cred în ce fac?
în cişmelei 16 colţ cu paradisul
mă fut în lumea voastră perfectă
nu am nevoie de mai mult

nu am nevoie decât de cuvintele astea
o dată pe lună, o dată mai mult

goodnight irene, goodnight irene
noapte bună şi învaţă să crezi
şi în alte închipuiri

întunericul acela care te aşteaptă la câţiva kilometri
beatitudinea şi gestul renunţării
întoarce-te acasă printre ai tăi
deşi acolo n-a mai rămas nimic din ce îţi aminteşti

acolo te aşteaptă cele cunoscute şi încă altele
pictorul şi pânzele lui absolute,
momentul zero al trezirii către care te întorci
pentru că de acolo te hrăneşti

din neîntâmplabil

şi orele voastre curg indiferente către un altfel de trecut
eşti sigur că încă miroase a mare că mai dansezi cu el
că vă mai aflaţi pe aceeaşi planetă?

n-aş băga mâna în foc nici măcar pentru un prieten
prietenul ACELA

să fie oare el?
sau eu?

one

mă dezbrac de toate amintirile
eu, copilul amnezic,
voi creşte de azi în umbra ta.

ce căutăm pe planeta asta?
ce-aţi făcut cu amintirile noastre?
de ce nu se mişcă nimic?

blackout

am luat firimiturile cu noi
am evitat un dezastru.

nu mai e nimic nici aici
nici măcar aici
de unde pornesc toate

***

înghiţi ciorchinii de lumină
şi te miri că nu mai rămâne urmă
dar
am cerut eu să mă naşti?
nu m-a întrebat nimeni!

look mummy, there’s a bird up there in the sky!

Joaca preferată

pe atunci
călătoream alături de umbre confuze
încă rătăceau fără ţintă pe şoseaua anonimă
noi eram aşteptaţi îndelung
veneam însoţiţi întotdeauna de singurătate
la fiecare pas o jumătate de zâmbet ne însângera tălpile
jumătatea cealaltă ne inunda cu liniştea ei regăsită
căutam pe spirala imaginaţiei chipuri familiare
ele încă zburau lin pe aripa senină a nopţii
înspre un undeva însorit şi străin
joaca nu se oprea aici
străbăteam pustiul despletind vânturile a iarnă
păstram pentru noi adevărul
pentru ceilalţi uneori inventam câte o poveste
alteori ne resemnam în tăceri prelungi
în absenţa ei respectam regulile

fiecare întâmplare respiră în felul său
iar noi
într-o schiţă oarecare a plecărilor noastre
nu ne vom mai regăsi în umbrele gemene

câţiva cocori negri ne-au ciugulit ochii
cu care ne priveam altădată

Graffiti involuntar

deschid prezentul
la pagina doi
în stânga
albul zilelor comune
în dreapta
din punctul de vedere al sufletului
un graffiti involuntar

stăm fiecare într-un cuib de literă
ne amintim de toamnele înalte şi zâmbim
ochii urcă spre rotundul lunii
şi refac drumul spaimelor nocturne
fără sfârşit

îmi place în liniştea ta
povesteşte tânărul
care s-a trezit deodată bătrân
mâinile sale
rădăcinile în care se înalţă violent
se zbat încontinuu prin aer
şi nu înţelege de ce
noi îi explicăm că aşa e viaţa
când îşi începe numărătoarea
înapoi în trecut

deschid prezentul o pagină mai târziu
şi aflu puterea iluziei
aş vrea să mai fie cineva din care să sar
să mă refugiez dincolo de toate acestea
dar nu
noi nu putem dispărea
ne hrănim unul din altul
ne hrănim visând

Execuţie sumară

eram indecişi între noapte şi zi
şi o doamnă în alb
ne picura din ceara uitării pe pleoape
iar noi ne supuneam fericiţi
crezând în altceva

între timp frumoasa dansa
mâinile ei reformau aerul dinspre în afară
levita prin oceane portocalii
umplea cu râsul ei faliile singurătăţilor noastre
ne reîntregea
şi trecea mai departe

astăzi e vremea execuţiilor sumare
se moare pe capete

dar mai spune-mi ceva

în continuare doamna în alb
ne picură din ceara uitării pe pleoape
iar noi ne supunem dezastrului
crezând în altceva

Sezon imperfect

eram prea tânăr să îmi număr anii
toate firele de nisip în care îmi rătăcesc privirea
înainte să păşesc în vid

sunt prea tânăr să simt cum trece timpul
crestând în ceasurile vechi

şi totuşi

cât de des ne eram nouă înşine
atât de stranii de străini
şi încă ne suntem