răftuleţul de vineri (XI)

Pentru a avea parte de amintiri, cred că e necesar să ai curajul/ disponibilitatea de a reţine ce trăieşti. Când zic reţinut, nu mă refer la mecanismul simplu al memoriei, care înregistrează oricum fapte, oameni, date, locuri. Mă refer la emoţie. Când reţii cu inima o întâmplare e cu totul altceva decât atunci când o "clasezi" în minte cam aşa: mi-a adus mulţumire? am câştigat ceva din asta? cu ce m-a făcut mai bun? Ăsta e calcul, e raţionament, e pragmatism. Nu încerc să "anihilez" punctul ăsta de vedere - cel pragmatic - doar că mi se pare... foarte puţin, foarte limitat.

Curajul/disponibilitatea de a reţine ce trăieşti, inclusiv curajul apropo de propria persoană, presupune o responsabilitate, presupune să poţi empatiza cu cei din jur, fără a lua numai ce-ţi convine ţie, pe moment, din ce se petrece. Aici nu există nuanţe, nu există amânări. Se întâmplă sau nu se întâmplă. Punct.

Printre cunoscuţii mei există şi un om fără amintiri, în sensul descris mai sus. Povesteşte mai ales întâmplări din trecut şi te face să râzi cu poftă, pentru că are haz. Însă poveştile ajung să te obosească la un moment dat, pentru că toate sunt spuse la persoana I şi în ele nu "strălucesc" alţi protagonişti, în afara celui care vorbeşte. Tot ascultându-l, îmi aminteşte de un fus de pe care se desprinde lâna încet-încet, până când nu mai rămâne decât băţul/osul gol, alb, curat, fără nici o urmă, fără nici o emoţie. Dacă ea există, totuşi, înseamnă că e vârâtă undeva, foarte înăuntrul lui, şi nu prea are şanse să se arate la lumină. De unde şi oboseala, plictisul, fără-de-amintirile pe care acest om le serveşte cui vrea să-l asculte sau, mai exact, cui se întâmplă să-l asculte.

răftulețul de vineri (X)

Zilele trecute l-am curăţat, am rearanjat cărţile. Acum mă uit la el cum se uită la mine. Ne privim în tăcere. El – cu cărţile şi fotografiile lui, eu – între ieri şi mâine, păstrând echilibrul. Nu mi-e teamă c-o să cad, nu-i e teamă că va obosi din cauza greutăţii. Ocupăm numai spaţiul în care putem respira, stăpâniţi de o îndărătnicie copilărească.
Ar dura prea mult să-ţi explic ce au în comun un om şi un raft de cărţi. Cărţile din raft se reflectă în ochii omului care-l priveşte, existând şanse ca el să le cunoască, măcar în parte, conţinutul.

Însă, când oamenii se uită în ochii altor oameni, chestia asta poate deveni dureroasă. Poţi avea surprize, poţi cunoaşte doar fragmentul dat, fără a ajunge la adevăr. Ţine de capriciu, de comoditate, de obişnuinţă. Am întâlnit puţini oameni care să se lase citiţi, deschişi, fără frici şi fără complexe. Majoritatea stau pitiţi între "coperte" frumos legate şi colorate, prezentând celor din jur câte o pagină pe zi, ca şi cum ar avea la dispoziţie tot timpul din lume pentru a fi citiţi. Oamenii nu sunt aşa, nu sunt cărţi din care se oferă o pagină pe zi. Sunt sau nu sunt, nu există nuanţe. Iar când se pun pe dispărut, când tac şi doar privesc în pământ, căutându-şi ochelarii, telefoanele sau ce le-a mai fost dat să-şi rătăcească prin camerele verzi ale imaginaţiei, cartea în care locuiesc se închide şi mai mult, intră-n rol superglue-ul voinţei. Atunci nu mai ai ce citi/privi şi poţi pleca liniştit în treburile tale, montându-ţi visele în altă parte. Stăpânii au plecat acasă, tu ce mai aştepţi?

răftulețul de vineri (IX)

Nu știu ce să așez azi pe el. Zilele de vineri au început să semene din ce în ce mai mult a coșmar. În loc să mă bucur, plâng. În loc să văd vara din jur, mi-aduc aminte de nopțile de astă-iarnă când hoinăream prin oraș în ceața de la 4 dimineața, nevendindu-mi să cred că nu înghețam instantaneu. Toate-s cu curu-n sus!

răftuleţul de vineri (VIII)

Prima vineri hai-hui prin oraş, după patru luni. Ar trebui să-mi pară bine, să aşez în acest răftuleţ multe gânduri pentru mine. Dar iată că nu pot. Din păcate(?), libertatea e în altă parte. M-am blocat în această lipsă, de parcă prezenţa ei mi-ar oferi ceva în plus. Tot singură aş fi. Nu suntem vinovaţi noi pentru ce nu pot (sau nu vor, ceea ce e mult mai trist) să simtă alţii.
Ţi se refuză ceea ce tu nu poţi refuza şi... deja ai dat? Ghinion, înseamnă că ţi-ai depăşit termenul de valabilitate, iar lumina din ochii tăi chiar nu-şi mai găseşte rostul. Ar trebui să accepţi şi să tragi obloanele cât încă nu e prea târziu. Ce înseamnă patru luni, în viaţa ta? Exact 4x30 de zile, 120 de zile în care nu ai făcut nimic altceva decât să încerci să respiri într-un ritm impus. De cine? De ce? Nu contează. Trebuie să-ţi recapeţi ritmul tău, nu-i aşa?
Hai-hui prin oraş, hai-hui prin viaţa mea.

răftulețul de vineri (VII)

Azi vrem să fim coloraţi. Să bem cafea la ibric în încăperi joase, mirosind a scorţişoară, să alergăm pe o câmpie udată de ploaie, plină de căpiţe de fân tari şi aromate. Ploaia curge în steşini spre pământ, frigul ne pătrunde-n oase, calmul celui de lângă tine te linişteşte un pic, doar până la următorul nor de furtună pe care-l veţi întâmpina.
Vorbesc puţin, privesc mult, întind mâinile ca să mă conving că e real totul. Realitatea însă mă ajunge din urmă şi îmi face semne disperate cu sufletul precum odinioară Matei, când îşi analiza tristeţea.
Mă întorc pe urmele ultimului sacrificiu pe care l-am făcut şi-mi spun: hm... doar atât? Dintr-o poză veche desprind amănuntul care (mă) justifică. Oamenii găsesc foarte uşor motivaţii pentru slăbiciunile proprii, îmi spun. Dacă am face excepţie, am fi geniali.

răftuleţul de vineri (VI)

Prins în zbor: "Urăsc oamenii, dar iubesc pisicile".
Motive posibile: nu-ţi întorc vorba, n-au opinii, nu vor nimic altceva decât mâncare şi afecţiune... după programul lor. Bănuiesc că oamenii au de ce să fie geloşi pe ele, nu-i aşa?

răftuleţul de vineri (V)

Există oare o zi în care să nu-ţi doreşti nimic pentru tine? Să zici - eh, dar cine poate face asta cu adevărat? - că doar asta contează: a fi pentru ceilalţi.
Veştile bune nu ne privesc, ne privesc doar ochii celor care, cu frica pe care-o oglindesc dinlăuntrul nostru, se întâmplă să se rătăcească departe de cunoscut. Norocul lor că busola nu-i înşeală şi îi cheamă întotdeauna acasă, unde ziua de mâine se iveşte negreşit la ora 7 dimineaţa, cu cerul ei proaspăt de primăvară şi 1001 de chipuri vesele şi plăpânde, tocmai bune de admirat.

răftuleţul de vineri (IV)

Pentru azi, tema de lucru este simplă: cum îţi rezolvi frustrările, fără a le deranja/amplifica pe ale altora? Cum le explici că nu au dreptate, deşi au dreptate? Care ar fi perspectiva cea mai bună în "baletul" ăsta în care nimeni nu ştie să danseze?
Un urlet scurt, magnific, şi-apoi uitarea.

răftuleţul de vineri (III)

Tăcere absurdă, impusă. De-ar veni odată momentul pe care-l aştept! Nu-l mai pot provoca, s-a îndepărtat de mine. Nu-mi vine să cred cum sună "send-off"-ul, deşi îl trăiesc. I saw it coming, cum ar spune englezul, dar nu am vrut să cred până n-am văzut cu ochii mei.
Sunt mai fericită acum, deşi-mi vine să urlu. Acum doar doare, în schimb în fărâma asta de luciditate e ascunsă o promisiune frumoasă. Aşa se întâmplă mereu.

răftuleţul de vineri (II)

Overlap. Taxiul înaintează pe bulevardele aglomerate, pe sub reclamele luminoase de pe faţadele blocurilor. Staţiile de autobuz sunt pustii. În maşină miroase a vanilie şi cântă Chicane. Overlap. În rest, tăcere. Profilul din faţa mea se reflectă, odată cu felinarele, pe fereastra din faţă dreapta. Ştiu fiecare expresie, fiecare ezitare, nu-mi mai rezervă nici o surpriză. La rându-i, verifică prin oglinda retrovizoare să nu dispar. Unde aş putea să fug?
Suntem prinşi în taxiul-cuşcă, cerberul ne însoţeşte în noaptea nesfârşită. Revin în prim-plan amintirile glisate în absenţele din ultima vreme. Mă mir că le mai pot vedea. Aştept să le cureţe cineva, nu am destulă forţă să acopăr singură goliciunea obscenă a Prinţului Fericit. Aşa o să dispară şi cel pe care l-am reinventat, ciugulindu-i nepăsarea din palmă şi dând culoare profilului său îmbătrânit.

Doar avem o înţelegere..., îmi şopteşte umbra de pe fereastra din faţă dreapta. O înţelegere de care-ţi aminteşti de câte ori vrei să renunţi. De-aia revii şi faci ce-ţi spun... Dacă nu mai vrei, poţi să zici. Dar n-ai curaj, ştiu asta... O să te tot întorci, până nu vei mai avea la cine...

Îi spun nu şi închid ochii. Simt cum suflă vântul prin cochiliile noastre uscate, umplându-le cu nisip. În sfârşit, mă simt acasă.

Fără îndoială, a fost o călătorie lungă cât viaţa mea.

răftulețul de vineri

S-a făcut în sfârșit liniște. No alarms and no surprises, îmi cântă Thom Yorke în fiecare dimineață, când deschid fereastra camerei și mă simt de parcă aș fi la munte. A început să-mi placă singurătatea în care eu dau tonul, eu îmi stabilesc granițele, eu decid cine intră în spațiul acesta privilegiat. Cu puțin timp în urmă îmi doream mult să se întâmple ceva, să se coloreze într-un anume fel orizontul acestor dimineți singure. Nu s-a întâmplat după cum mi-am dorit și poate e mai bine așa - căci nu întotdeauna ceea ce îți dorești e și bun pentru tine...
Astăzi am simțit pentru prima oară că e liniște. Că nu am pentru ce să lupt, că darurile vin atunci când nu te aștepți, că încăpățânarea e un lucru rău. Silence, no surprises, continuă Thom Yorke. Sunt sigură că la capătul acestei renunțări se anunță ceva de bine. Ce-aș fi vrut, totuși, este să nu se fi plecat așa din viața mea - la miezul nopții, pe o alee lăturalnică, închizând cartea boțită de-atâta citit, ca și cum am fi învățat-o amândoi pe dinafară. Nu se poate pleca altfel din viața unui om, când nici n-ai intrat bine în ea. Plutești la suprafața lucrurilor ca pe oglinda unui lac, aduni din mers ceea ce-ți trebuie, arunci ce nu mai ai nevoie și te trezești, într-o bună dimineață, cu sufletul ușor, mântuit de toate nevoile. Singurătatea nu te apasă, puținele cuvinte ajung pentru ce n-ai de zis. În rest, ești liniștit. Ziua de ieri nu mai există, cea de azi se târăște încet spre final, ziua de mâine va veni. Tot ce se poate. Mi-ai spus că nu-ți plac oamenii resemnați, dar culmea este că ești cea mai bună ilustrare a unui astfel de om. Nu discut cunoașterea limitelor aici, ci renunțarea voită la ceea ce te-ar putea scoate din starea de nemulțumire în care te complaci. Asta e resemnarea. Eu nu mă resemnez, n-am făcut-o niciodată, tocmai din cauză că sunt un om optimist. Prea optimist, pentru gustul unora. Și când se lovesc de chestia asta, dispar. Nu avem prea multe lucruri în comun, dacă avem ceva...