Zilele trecute l-am curăţat, am rearanjat cărţile. Acum mă uit la el cum se uită la mine. Ne privim în tăcere. El – cu cărţile şi fotografiile lui, eu – între ieri şi mâine, păstrând echilibrul. Nu mi-e teamă c-o să cad, nu-i e teamă că va obosi din cauza greutăţii. Ocupăm numai spaţiul în care putem respira, stăpâniţi de o îndărătnicie copilărească.
Ar dura prea mult să-ţi explic ce au în comun un om şi un raft de cărţi. Cărţile din raft se reflectă în ochii omului care-l priveşte, existând şanse ca el să le cunoască, măcar în parte, conţinutul.
Însă, când oamenii se uită în ochii altor oameni, chestia asta poate deveni dureroasă. Poţi avea surprize, poţi cunoaşte doar fragmentul dat, fără a ajunge la adevăr. Ţine de capriciu, de comoditate, de obişnuinţă. Am întâlnit puţini oameni care să se lase citiţi, deschişi, fără frici şi fără complexe. Majoritatea stau pitiţi între "coperte" frumos legate şi colorate, prezentând celor din jur câte o pagină pe zi, ca şi cum ar avea la dispoziţie tot timpul din lume pentru a fi citiţi. Oamenii nu sunt aşa, nu sunt cărţi din care se oferă o pagină pe zi. Sunt sau nu sunt, nu există nuanţe. Iar când se pun pe dispărut, când tac şi doar privesc în pământ, căutându-şi ochelarii, telefoanele sau ce le-a mai fost dat să-şi rătăcească prin camerele verzi ale imaginaţiei, cartea în care locuiesc se închide şi mai mult, intră-n rol superglue-ul voinţei. Atunci nu mai ai ce citi/privi şi poţi pleca liniştit în treburile tale, montându-ţi visele în altă parte. Stăpânii au plecat acasă, tu ce mai aştepţi?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu