WCH

de fiecare dată când îmi vine să-mi vărs oful, ascult asta.
şi funcţionează :)

ştii cum e?

acum un an o prietenă îmi spunea că nu mai ştiu să zâmbesc.
anul ăsta, i-am spus eu ei că nu mi-am făcut niciodată o fotografie lângă un indicator de localitate. ea mi-a zis atunci că "uite o temă pentru următoarea călătorie". ea călătoreşte, ea ştie să zâmbească (uneori, în nuanţe melancolice). aha, am dat eu din cap, întrebându-mă sincer despre ce călătorie e vorba.
de fapt, era simplu: peste două săptămâni plec la munte, dar în acel moment o ceaţă deasă mi se aşternuse pe suflet, semn că demult n-am mai călătorit, demult n-am mai zâmbit. cumva, chestiile astea merg mână în mână.

începe şcoala! :)

Discuţie la magazinul de cartier, vinerea trecută, în timp ce aşteptam la coadă la casă.

Băiatul: Uite vocabulare! Vocabularele sunt foarte importante la şcoală!
Fetiţa: Da? O să îmi trebuiască vocabulare în clasa I?

B: Normal! Şi îţi mai trebuie caiet de tip I, de tip II, caiet de ştiinţe...
F: Şi vocabular, nu?
B: Păi da, ce-ţi ziceam mai devreme? Vocabular, da!
F: Doar în clasa I?
B: O să vezi tu...
F: Uite şi creioane, caiete, săpunuri şi... şi... astea ce sunt? A, LICHIDE!!!

Fetiţa începuse să facă, uşor-uşor, tot inventarul rafturilor din jurul ei. M-am întors să văd de unde veneau ciripelile astea vesele şi-am dat peste doi fraţi apropiaţi de vârstă, slăbuţi, cu pielea arsă de soare şi ochii căprui şi vioi. Băiatul o opri atunci pe fetiţă destul de tăios:

B: Mai taci! Taci din gură! Se uită lumea la noi...
F: Uite şi săpunurile, şi tigăile, şi lingurile... şi vocabularele!

B: Taci, taci din gurăăă! şuieră băiatul

Atunci interveni bătrânul cu păr alb, pălărie de paie şi cu aceiaşi ochi căprui ca şi nepoţii lui:

Bunicul: Las-o, Andrei, să vorbească! Măcar nu e mută ca tine!

plec la mare...

... şi abia aştept să nu am nici o surpriză. Aşa se întâmplă, când te întorci acasă. Drept coloană sonoră, am ales o piesă dintr-o copilărie aşa de îndepărtată, că nici nu mai ştiu dacă a fost a mea sau nu... :)

oamenii şi ocupaţiile lor minunate

Deunăzi, colega mea de birou mi-a spus o chestie care m-a pus pe gânduri: "măi, de la o vreme încoace, de fiecare dată când zici că ai o veste bună, ne spui că încă una dintre prietenele tale aşteaptă un copil!!!". Aha, deci am devenit previzibilă, în entuziasmele mele.
Cum nu am prea multe prietene (căsătorite sau nu) care pot să rămână însărcinate, m-am hotărât în sinea mea să fiu atentă şi să mă emoţionez în faţa altor lucruri. De exemplu, cărţile, ca în vremea adolescenţei şi a studenţiei. Numai că, în drumul meu spre serviciu, preţ de trei staţii, pe un bulevard central şi cam prăfuit, nu există nici o librărie. Doar standuri de ziare, cu colecţia BPT. Chiar BPT. Cărţile devin şi ele neinteresante şi prăfuite. Nu le mai cumpără nimeni, de la o vreme. N-am ce veste bună să-i povestesc colegei.
Aşa că sunt mai atentă la drumul pe care-l străbat zi de zi, de trei luni încoace. Doar la drum, mai exact la curţile care se înşiră de-o parte şi de alta a bulevardului. Cele de pe dreapta, cum mergi spre centru, sunt bune de văzut dimineaţa, când umbrele sunt ascuţite şi nu se observă aşa de bine sărăcia lor. Ziduri înalte, coşcovite, de bloc nerenovat, construit prin anii '30, care abia-şi aşteaptă cuvenita bulină roşie. Casele de pe dreapta, în sensul de întoarcere acasă, sunt bune de văzut seara, când umbrele sunt dulci şi luminează abia-abia cele câteva curţi năpădite de vegetaţie, cu căsuţe cu un singur cat şi câte o pisică, dacă nu două, "la purtător". Rareori le văd stăpânii prin curte. Iar ele stau leneşe şi nepăsătoare la soare, după o zi de vară lipsită de peripeţii. Aşa s-a întâmplat până azi, când am trecut pe lângă una dintre curţile astea şi-am văzut pe una din "locatare" cocoţată pe gard, privindu-mă cu reproş: ce te zgâieşti aşa la mine?, părea că spune ea, din privire. Am ridicat din umeri şi am dat să trec mai departe, când m-am lovit de aceeaşi privire piezişă şi uşor îngrijorată, de data asta din partea stăpânului. Curios, avea aceiaşi ochi albaştri şi apoşi ca şi pisica.

Mi-am amintit atunci de bătrânul şi câinele lui râios, dintr-unul din romanele lui Albert Camus. Oare avea dreptate?

mi-e dor

cerere de în_locuire

Aş vrea să mă înlocuiesc cu o eu însămi mai tânără. Dacă dau doar câteva file de blog înapoi, doar câteva, descopăr că eram cu totul altă persoană. Nu mi-e dor de vremurile alea, pentru că bâjbâiam mai rău ca acum. Mi-e dor, numai, de un zâmbet pe care nu-l mai pot recupera, cel puţin nu de una singură. Şi sunt sigură de prea multe luni de zile, ca să mai conteze vreo numărătoare.
Iată de ce vreau să mă în_locuiesc. Poate că, având chiriaşi noi, zâmbetul acela va răsări din nou, fără să mă chinui prea mult.

Bineînţeles, e o utopie. Nu întinerim, ci dimpotrivă.

De aici aş vrea să scriu, data viitoare...

despre prieteni

Nu trebuie să-mi aduci aminte, pe un ton mai încet sau mai ferm, de fiecare dată când vorbim, că suntem prieteni. Cândva mi-au lipsit mult prietenii. Aş fi apreciat, deci, cu atât mai mult, să-i am aproape, ca acum. Din păcate, ce-i mult strică. Trebuie să existe echilibru, iar echilibrul nu a fost niciodată un atribut al vieţii mele. Fie că eram prea sus, fie că eram prea jos... Şi, culmea, am ascendent în Balanţă! Care va să zică, gemeni (x2) cu balanţă (x2). De excepţie :)

Prin urmare, cu cât mai puţine cuvinte, cu atât mai bine.

Pe undeva, nu ştiu de ce, şi sper să nu mă înşele vederea, sensibilităţile oamenilor care vorbesc unii cu alţii (nu unii către alţii, pentru că asta e monolog) se aseamănă. Nici mie nu-mi place să vorbesc despre chestii sensibile, când vrea celălalt. Trebuie să vreau eu, să-mi simt "piticul" urcând pe umăr şi trăgându-mă de urechi. Dar, dacă mă forţează cineva să vorbesc, tac. Foarte rapid.

Îţi dai seama, nimeni nu vrea să meargă cu sufletul la vedere. Mai ales când nu e îmblânzit.

Dacă muşcă?

amintiri din practică

Cristi are un blog. Scrie rar şi scrie bine, când vrea. Azi a scris despre amintiri din practică şi nu numai şi m-a făcut să-mi aduc aminte că am şi eu aşa ceva :).
Mai jos, comentariul meu la postarea lui:

Practica jurnalistica in Constanta, in 1999? Confuzie, ipocrizie?

In 1998, in Bucuresti, practica la doua cotidiane si o revista culturala. Haos, superficialitate, curse contracronometru, "se poate si asa".
Ziua - redactie prafuita, intr-o cladire centrala care statea sa cada. Am fost lasata in grija "leului batran" care stia cum merg lucrurile. Politica. "Mergem si noi la o conferinta de presa la PeSeDeRe, nu trebuie sa notezi cuvant cu cuvant, oricum informatiile se taie".
Instantaneu de pe holul redactiei Ziua: Cristi Minculescu, la 10 dimineata, la bufetul ziarului, ciocnind o bere rece cu un coleg. De, era canicula. Cristi Minculescu scria pe atunci un editorial pe pagina de sport.
Ce-am retinut, din sederea la Ziua? E usor sa scrii stiri, daca stii unde si ce sa tai. Si te si publica. Fireste, fara bani :)
Curentul - redactie mare, cu dotari ultimul racnet, la Casa Scanteii. Ca student, te simteai un anonim. Am fost prezentati sefului de la Social care ne-a spus, la nici 5 minute dupa ce ne cunoscusem, care va fi "parcursul" nostru la Curentul, daca vom face fata "challenge-ului". Anume, cati bani vom castiga dupa sase luni de la angajare (!). Nu-mi aduc aminte sa fi mers in prea multe locuri, trimisa de ei. Ce-mi amintesc sunt Mac-urile de pe birourile angajatilor de la DTP (o noutate, atunci), strastrabunicele celor de azi, si impresia occidentala pe care mi-a lasat-o redactia cu sefi bine platiti, dar... absenti.
Dilema - in 1998, nu era inca "veche" sau "noua", ci doar Dilema. Redactia, pe Aleea Alexandru, se compunea dintr-o singura camera mare, cu o masa uriasa din abanos, in mijlocul incaperii. Masa avea 12 locuri, mai mereu ocupate. In spate era un oficiu unde stateau doi tehnoredactori care lucrau pe niste computere antice. Aici am ajuns datorita unei cunostinte care voia sa-mi arate o redactie "altfel". In buna masura, a avut dreptate. La Dilema am intalnit oameni care isi vedeau de treaba lor fara smecherii, fara ifose si fara sa incerce sa convinga pe nimeni de valoarea lor sau de vreun "viitor luminos". M-au lasat sa scriu ce am vrut, cand m-am simtit in stare. Nici o presiune. Doar presiunea timpului.
La final, am inteles: cotidianele erau o afacere, presupuneau oarecare competitie. Revista saptamanala era subventionata de stat, deci unii ar fi putut s-o considere un moft.
Cu toate acestea, astazi ziarul Ziua nu mai este ce-a fost odata, iar Curentul nici nu mai exista.

Concluziile ti le las tie :)

PS: intr-o zi am sa aflu cum il chema pe "sefuletul" de la Cultura :P
PPS: nu am vrut sa zic ca Minculescu era betiv, da?

m is for michael

Acum câţiva ani mi-a venit aşa... dintr-o dată... să mă gândesc cum ar fi dacă ar muri Michael Jackson. Că dé, doar am crescut cu el... Ce s-ar întâmpla dincolo de el, de publicitate, de legendă? Şi unde e omul?
De o săptămână sunt martora unui circ îngrozitor, dincolo de limitele bunului simţ. Da, dom'le, Michael A MURIT. OK, şacalilor mediatici?
Dar unde este OMUL, în toată povestea asta? Şi muzica?

Probabil, s-a ascuns pe undeva unde-i este bine.

Şi mie îmi pare rău. Îmi amintesc de ceva din trecut, fără îndoială drag. Ne despart, totuşi, aproape 20 de ani de concertul din 1992.

Man in the mirror...



PS: în 1992 aveam 14 ani, iar ai mei nu mi-au dat voie la concert. Ca urmare, păstrez imaginea unui "might have been", în loc de "has been".

It's as if Michael didn't die.
He just went to rest for a little while.

Later edit: Klara a spus-o chiar frumos.

încerc să plec... spre mine însămi :)

Led Zeppelin - Going to California
Asculta mai multe audio Muzica

labirintibus

jurnalul pe care nu-l citeşte nimeni (numai tu?), in speranta ca ma voi intelege.
pericolul de a privi fotografii fără explicaţii. sunt mici doze de otrava
fara destinatar.
câteva cuvinte despre răsărit - pending request, a trecut mai mult de-o luna de la ultimul.
liniştea oraşului la ora 6 dimineaţa, pe care o traiesc de fiecare data altfel.
circuitele imaginare in trecut si in viitor, pe care vrajitorul le cheama la el.
iubitorii de zgomot pe care nu-i incape scena lumii, dar au suficient loc in aici.
"madrugada" lui Grosu, dupa moartea lui T., yet to be discovered.
noul model de zmeu de inaltat la Vama Veche, in lipsa permanenta a prietenilor.
berea Guiness pe care o beam altadata.
colecţionarul de vise si instrumentele lui magice.
curţile interioare din Bucureşti, cu motanii Stelica si Imparatesele schizofrenice.
pisicile artistocrate (de la vasilievici cetire) care se pierd in reverie.
vârsta pietrelor daruite.
nerăbdarea din ochii amiezei, pe care o ghiceam si nu o puteam descrie.
dorul de munţii pe care nu i-am mai vazut de mai mult timp decat stiu sa numar.
insula de împrumut pe care vom pleca intr-o zi.
vaporul roz pe marea transparentă si motanul-rege.
ziarele vechi fara cerneala transparenta.
cristalele zgâriate pe varfuri de munte, cele slefuite de apa marii.
cel care vorbea mult despre nimic si mai nimic despre tot, lasandu-ma sa ghicesc.
nechemaţii şi cei care dau buzna, paradoxuri care merg impreuna.
obiecte-care-au-rămas-fără-nume, in absenta oricarui stapan.
bărcile pescarilor, dimineaţa, cand apa le ia cu val cu tot.
nuanţele zâmbetului discret, citind toate astea.

you've got a friend in me :)

seminţe, copii, viaţă

M-am mutat de aproape două luni într-o garsonieră dintr-un bloc ceauşist, construit în '78. La intrarea în bloc, treptele sunt ciobite. Imediat în stânga, la parter, cele două lifturi: unul pentru etajele impare, celălalt pentru etajele pare. La etajul 6, unde locuiesc eu, se ridică cel puţin o dată pe zi rotiţa de la uşa liftului şi-i obligă pe locatari să coboare la 5. când pleacă sau să coboare de la 7, când se întorc. Coridoarele sunt lungi, iar pe stânga şi pe dreapta sunt numai garsoniere cu uşi mai frumoase sau mai urâte, după bugetul aropitarului. Însă coridoarele sunt mereu curate şi miros a detergent, semn că femeia de serviciu îşi face treaba.

Până aici, totul pare a fi în regulă.

Când am ieşit pe uşă, după prima noapte petrecută în casa cea nouă, am avut surpriza de a da peste "suvenirul" lăsat pe preş de pisica adoptată de locatarii din bloc, o maidaneză în trei culori care miaună pe muţeşte şi, se pare, îşi caută cu încăpăţânare un stăpân în bloc, o casă numai a ei.
Seara, când am revenit, altă surpriză: pe treptele din faţa intrării, un covor de coji de seminţe, iar din loc în loc, cutii goale de bere şi foi rupte din pliantele Metro. M-am strecurat în casă, gândindu-mă că am nimerit într-un bloc de ţărani:). I-am tot văzut pe "vinovaţii" din acea seară: sunt tineri, au servici, vin acasă în jur de ora 7 şi ies "pe băncuţă", cum s-ar zice, la o tablă, o bere şi-o ţigară. Taţii joacă table, mamele stau cu copii - care în căruţ, care în braţe. Nu sunt ţigani, nu sunt ţărani şi nu sunt nici pierde-vară. Într-una din seri, s-a întâmplat ceva diferit: un bătrânel, probabil vecin cu noi, a coborât din casă şi i-a ajutat să strângă mizeria făcută. Probabil, le-a ţinut şi un pic de morală. Eu am văzut doar partea a doua: "ecologizarea" intrării în bloc. Din seara aceea nu au mai lăsat covor de seminţe, iar cutiile de bere au stat cuminţi într-un colţ, aşteptând să fie ridicate a doua zi dimineaţă de femeia de serviciu.
La un moment dat, văzând cât de bine se simt ei în "societatea" lor, m-am întrebat dacă aş putea să stau şi eu cu mămicile respective la o vorbă (pentru că aşa e obiceiul - femeile cu femeile, bărbaţii cu bărbaţii). M-am întrebat ce i-aş spune mămicii care-i povestea altei mămici cum i-a luat ea puştiului nu ştiu ce iaurt de zece lei, pentru că e mai bun decât altele. Să-i povestesc despre răsfăţul culinar de care se bucură pisicile mele? Ideea e cam aceeaşi, doar nivelul diferă. Critic vorbind, care dintre noi vegetează şi care trăieşte cu adevărat?

in a manner of speaking...

... a trecut aproape un an şi jumătate. In a manner of speaking, nu trebuie să-ţi pui viaţa "în aşteptare" pentru nimeni. Nici măcar pentru tine. Nu merge AICI? Încearcă DINCOLO. Ţăranii din Polovragi au o vorbă apropo de acest "DINCOLO", foarte filozofică, în esenţa ei: DINCOLO este mereu locul în care DOAR CEILALŢI ajung, niciodată tu. Tu, în calitate de gazdă/cerber şamd. DINCOLO le este rezervat doar nou-veniţilor. Celor speciali.
Aşadar, aproape un an şi jumătate. Niciodată până acum n-a fost o socoteală atât de dureroasă, prin prisma faptului că, după 30 de ani, timpul începe să curgă în sens invers. Şi, chiar dacă nu vrei, trebuie să începi să tai în carne vie. Trebuie să elimini tot ce-ţi face rău pe termen lung. Iar oamenii au un obicei idiot de a îmbrăca lucrurile astfel încât să le facă bine, de frică sau din alte motive ruşinoase, aşa că le spun aveţi grijă! Şi nu numai ei, ci şi eu. Copilul nematurizat, care aleargă încă după fluturi.
In a manner of speaking, a trecut prea multă vreme ca să mă mai plâng că nu ştiu despre ce este vorba, că nu am toate detaliile la dispoziţie. Sunt aici, între palmele mele, în fiecare zi. Am "copii cu blană", în lipsă de altceva. Uneori, mă gândesc că ei îmi stau în cale, dar nu e aşa. Sunt doar nişte suflete care s-au aciuat pe lângă mine, în două seri de iarnă când ieşisem prea tare din mine ca să mai pot primi pe altcineva. Şi i-am primit pe ei. Ei sunt acum familia mea imediată.
In a manner of speaking, viaţa mea nu a fost mai mult decât un vis, până acum. Fără planuri, doar o planare. Pe deasupra tuturor şi pe deasupra mea. Mi-am irosit jumătate din viaţă? Sper că nu. Îţi trebuie ceva curaj, ca să priveşti continuu în afara ta. Dar să nu te miri când nu vei mai găsi pe nimeni înăuntrul ei.

tramvaiul 14

Există rute în Bucureşti pe care le parcurg arareori cu transportul în comun: de exemplu, ruta cu tramvaiul 14 de la Sf. Vineri la Dimitrov. Azi am observat lucruri mici pe care nici măcar nu le-aş vedea, dacă aş avea (alt)ceva de făcut. De pildă, adolescentul indian, care vorbeşte perfect româneşte, blocat în tramvai de un vatman plictisit şi care din cauza asta a întârziat deja 20 de minute la o întâlnire (se joacă nervos cu discheta neagră, la fel de neagră precum hainele lui, pe care o ţine în mână şi o transformă în praştie); doamna în cârje care se urcă la prima staţie şi ar vrea să stea cu faţa la sensul de mers, însă toate scaunele sunt ocupate; cuplul trecut de 60 de ani, cu flori în mână, care chicoteşte adolescentin privind oamenii de pe stradă; clădirile ascunse sub castanii înfloriţi, cu ferestrele luminate; amurgul cald, molcom, de vară, mirosind a tei şi a praf încins, dintr-un tramvai care goneşte nebun pe şinele vechi, fără nume.

Când aţi zâmbit ultima oară?

19 mai 2009

Luni noapte, ora 2. Mă sună Andrei: am avut un accident, nu vrei să vii cu mine la spital? Nu vreau să merg singur.
Luni noapte, ora 4. Fac cunoştinţă cu Angela. Zaharia. Fostă. Din tot ce a fost, nu i-a mai rămas decât o pungă galbenă, cu câteva nimicuri, printre care străluceşte ireal o carte de rugăciuni boţită. E ziua ei, alerg să-i iau ce-şi doreşte şi... ce-mi doresc eu pentru ea: o floare, un boboc rozaliu abia deschis.
Luni noapte, ora 6. S-a făcut ziuă. Mă dor oasele, plămânii şi ochii. Stau cu Andrei şi Angela de câteva ore, în camera de aşteptare de la Urgenţă, şi ascult poveşti. Noaptea s-a întins ca o plasă peste noi şi a făcut o minune: nu mai suntem singuri. Peste câteva ore, Rada şi Dara, stăpână şi pisică, ne vor deschide uşa casei lor şi uşa lumii, ca să îmi întărească spusele.

The fool on the hill

Niciodată nu strică să mergi din nou pe drumurile bătătorite.
Cine ştie? Poate descoperi ceva nou:)

Dar niciodată, NICIODATĂ, să nu-i cedezi celui care vinde vafe la Dobrogeanul.

Prietenii ştiu de ce!

Penny Lane

Ioane, îţi aduci aminte cum suna pianul din Penny Lane în boxele tatei?

tell me what you see?

semnături

A venit primăvaraaaaaaaaaaaaaaaaaaa! spunea Alina în comentariul la postarea anterioară. A trecut atâta timp de când nu am mai înscris nimic aici, că nici nu mai ştiu exact CE E primăvara. A, da, anotimpul acela cu multe flori şi parfumuri, anotimpul noilor începuturi. Schimbi locul, schimbi norocul, cum se spune.

Am luat din biblioteca lui o carte semnată cu alte nume decât m-aş fi aşteptat. Am răsfoit-o, aş fi vrut să o citesc, dar numele acelea erau ca o barieră în calea literelor, cuvintelor şi frazelor din ea. N-am mai iubit-o, am parcat-o pe un raft din bibliotecă şi-o voi da înapoi cu prima ocazie.

Nu ştiu de ce mă încăpăţânez să văd în ferestre nişte deschideri şi în uşile încuiate nişte închideri pe care nici eu şi nici toată lumea care mă cunoaşte nu le-ar considera altfel.

Acel perete, de care mă lovesc zi de zi, are duritatea unui beton armat, însă în aparenţă. Sub el, colcăie toate fricile şi pretextele noastre de zi cu zi. Ne e prea frică să trăim singuri, însă suntem foarte curajoşi, când e vorba de vieţi duble. Între timp, noi nu existăm nicăieri.

Unde suntem, de fapt?

06:33

Când eram copil, mă trezeam cu noaptea-n cap doar când trebuia să plec din oraş: mare-munte-concediu, unde era de plecat cu ai mei. De două zile, mă trezesc brusc când nici nu s-a crăpat bine de ziuă şi nu mai pot adormi. Pisicile se miră, se opresc din tors; deschid fereastra către curtea din faţă în care am stat prea puţin astă-vară şi ascult păsările. Dacă prind şi un pic de soare, atunci e şi mai bine.
Nu ştiu care e motivul acestor treziri bruşte. Îl bănui, dar mi se pare prea simplu să fie doar atât. Nu mai sunt obosită, nu mai am de ce să ascund capul în perna mare, dormind peste măsură? Aerul din jur parcă s-a rarefiat, poate că până la sfârşitul acestei săptămâni voi desfiinţa ora 06:33 şi voi inventa alta nouă sau poate îmi voi aminti de cea din copilărie, "cinci şi şaptişpe", când ne trezeam cu toţii, copiii, ca să vedem răsăritul. Era ceva nou, ni se părea că eram oameni mari.

Aş vrea să îmi amintesc cum zâmbeam mai demult. Să-mi beau cafeaua, să scutur tăcerile şi să îmi petrec câteva clipe în parc, în fiecare zi, însemnând norii şi valurile şi lăsând oamenii să fie aşa cum sunt şi aşa cum vor fi până în cea din urmă zi a vieţii lor. Nu ne putem schimba unii pe alţii, dar putem, măcar, să fim îngăduitori cu slăbiciunile noastre. Să nu le creştem, căci ne vor ologi sufleteşte, dar nici să le omorâm. Cine ni le-a dăruit, a ştiut mai bine. Iar cine nu are slăbiciuni, nici nu poate să crească. Rămâne undeva "foarte sus" fără a fi, de fapt, acolo. Îi plac înălţimile, dar nu le poate cuceri.

Momentan, universul e cu susul în jos. Confuză, adormită, mă bucur de ora mea secretă şi încerc să nu mai simt că mă sufoc. Am trecut la exerciţii, cum spunea cineva. La exerciţiile de supravieţuire dincolo de imaginar.

eternitate si o zi

... este titlul unui film vechi, dar bun, al carui rezumat il gasiti aici. N-am prea multe de zis despre el, dat fiind ca in acest caz filmul a cam batut viata. Da, viata aceea pe care unii o apara cu ghearele, sa nu intre nimeni in ea, sa nu o tulbure nimeni si, mai ales, nimeni si nimic sa nu o contrazica.
Aud si acum invocarea sotiei protagonistului, intr-o elina desavarsita:
- O, Alexandre! (cu accent pe e)

Chiar nu stiu cum sa descriu pentru voi dalele vesniciei intinse in fata unor pasi muritori - ca ai mei, ca ai tai - si, cu desavarsire, imperfecti. Nu fac apologia unui film, in esenta poate prea comercial, in comparatie cu miza lui, ci pur si simplu imi exprim uimirea ca prea putini au auzit de el si prea tarziu.

Spielberg, anyone?

lungul drum al zilei catre noapte

Aici ar fi trebuit să fie o poză cu nişte munţi, într-o anumită zi, cu un anumit soare.
Va fi, când îmi găsesc cablul de date:).

Tuturor_a, La Mulţi Ani!

Later edit (am găsit cablul, am văzut aievea): asta este imaginea, trei spinări de dinozaur cu zăpadă îngheţată, un soare orbitor şi o zi furată din calendar, 4 ianuarie 2009 (am trişat un pic la data post-ului, dar mă iertaţi, sunt sigură...).

casa cu pian

Ne e dor de tine, în casa cu pian.
Ce noroc că oamenii mai şi uită!
Cum te simţi?

mi-e dor de mare

o mie de chipurile acelea care mă ţineau prizonieră de atâta timp au cedat astăzi.

oare?
reiau...

astăzi au cedat cele o mie de chipuri între care mă ţineam prizonieră.

nu trecem de a zecea lună, a spus cerberul, deci e timpul să murim, dacă nu ne mulţumim cu puţinul. în cuvintele noastre, ale celor puţini, culorile nu contează. nici lunile. nici telefonul care stă pe o parte, trântit de pisică, aşteptând ziua amară, ziua de mâine.

dar lasă-mă să nu te las, să te caut până când marginea albastră a telefonului meu se va fi transformat în roşu.

ascultă

cum toţi ne întoarcem la ce ştiam, la ce-am uitat demult şi de unde n-am plecat

ce dedicaţie e asta bară-bară-gol-gol, toate-s vechi şi nouă-zece

într-adevăr, simţeam demult putreziciunea de acolo de unde nu am plecat

beau şi nu vreau să revin de unde n-am plecat, cântă sârguincios Byron

e o toamnă rece, Patricia s-a tuns, ea a ajuns la cele o mie de chipuri

eu nici măcar şi nici n-aş fi vrut

pe plaja unde nu există different parties

ci doar

multe mii de chipuri lunatice, identice, spunând acelaşi lucru.

ceea ce eu, de atâta timp, n-am reuşit să spun.

luminile oraşului

Mă uitam deunăzi la fotografiile unui amic şi mi-am adus aminte de Constanţa mea, noaptea. Aici ar fi trebuit să urmeze un link către nişte fotografii, dar viaţa este în altă parte: nu mai am fotografiile respective (dacă le-am făcut vreodată...), pentru că mi-a fost furat calculatorul.
Fotografia care mi-a atras atenţia şi mi-a adus aminte de "a fost odată" este cea cu luminile cazinoului, luminile care se aprindeau cu mult înainte să ajung acasă de la redacţie, acum mai bine de doi ani şi jumătate. Am simţit că lumea se opreşte în loc pentru o secundă şi stau faţă în faţă cu mine, fără a putea să articulez vreun cuvânt, aşa cum eram acum trei ani şi aşa cum sunt azi.
Ce s-a schimbat?

Mă urmăreşte faptul că nu mai pot să râd.
Am ştiut vreodată?
Da.
Capacitatea de a râde e direct proporţională cu inocenţa. Când nu mai eşzi inocent, nu mai poţi să râzi.
Eu mai sunt?
Cred că da.
Tocmai de aia vreau să râd din nou sănătos, liber, fără grimase.

Răul din rest se va spăla de la sine :)

pinocchio

În serile de toamnă ar trebui să nu existe muzică tristă. Face rău la ficaţi, la pipotă, la toate cele care altminteri funcţionează normal.

Mă uit uimită la harta zilelor care au trecut. Nu prea îmi vine a crede că viaţa pe care o duc, pe jumătate jetee (aruncată) în afară, nu se poate stabiliza într-un loc. Am ajuns să plâng mult mai des decât râd şi asta nu e bine. Nu de mult am avut cea mai intensă zi din ultima vreme. Eram aşa de Sus, încât nu mai vedeam pământul. Era noapte, încă o noapte pe care o amanetam, imaginându-mi că va dura foarte, foarte mult. Nu a durat decât până a doua zi. Nu am fost mai mult de două jucării din plastic, în mâna Maestrului Poftelor. Care s-a săturat şi a trecut mai departe. Momentul meu intens şi frumos s-a transformat într-o tristeţe insuportabilă. Există lucruri pe lumea asta pe care, dacă nu le strigi, ajung să te sugrume, să te transforme în sclavul lor. La fel şi cu momentele de graţie - sunt numai în capul celui care-şi imaginează că trăieşte Graţia. Nu, graţia e în Obişnuit. În lucrurile pe care le faci cu ochii închişi, în ceaiul de dimineaţă, în ţigara pe care o fumezi cu poftă, în cartea pe care o deschizi după o zi haotică, în perna pe care te odihneşti.

În lucrurile simple.

Am ajuns la treizeci şi ceva de ani şi, deşi am trăit chestia asta de nu ştiu câte ori, tot o ignor. După mine, ca şi după alţi zăpăciţi, graţia rezidă în ceva excepţional. GREŞIT! Şi cu atât mai greşit, zic, să iei drept excepţionale nişte lucruri triste şi puţine. De ce mai rămâi în zonă, atunci?

Ce bold ascuţit te-a fixat aici? De ce nu te mai poţi mişca? De ce nu mai ai AER? Aerul e gratis!

Şi orele trec, indiferente, pe lângă tine, ca şi săptămânile/lunile în care nu ai înţeles decât ce voiai să înţelegi. Ai luat mai-puţinul, crezând că iei tot. Intensitatea era a ta, nu a celuilalt. De aceea şi revenea, ca să se împuternicească.

Degeaba ţipi acum, nu te aude nimeni. Iar cei care te aud nu te mai cred. Nu te uiţi la tine?

Nu mă mai pot uita la mine însămi, m-am transformat într-o păpuşă, nu râd decât la comandă. Pinocchio, asta sunt. Cui nu-i place, să nu se mai uite. Şi nici măcar nu am pe cine să arunc vina, singurul vinovat de înlemnirea asta eu sunt. De programarea lucrurilor conform unei ordini prestabilite a cărei semnificaţie îmi scapă, pentru că nu vedeam viaţa separată în buni şi răi, utili şi inutili etc. Socoteala, până acum o vreme, nu făcea parte din mine. Acum, da. Dar forţat. Şi-o voi da deoparte imediat ce inima mea împrumutată de Pinocchio va înceta să bată. Nu de alta, dar mă sufoc.

Pentru prima oară în viaţa mea, mă sufoc şi vreau să fac ceva în privinţa asta.

adăpostul antioameni

În ultima vreme abia dacă am mai băgat în seamă micul meu "colţ" virtual. Blogul. În ultima jumătate de an am fost prea ocupată ca să-mi aduc aminte că oamenii se pot transforma, uşor-uşor, în morţi-vii. Şi, fără a prinde de veste, eu însămi m-am transformat în aşa ceva. Am alergat zi de zi, luni la rând, înapoi între cei patru pereţi care-mi dădeau impresia unui adăpost. Era mai degrabă un buncăr antiatomic. Antioameni. Pentru a mă putea bucura, trebuia să elimin tot "balastul": oameni, cărţi, filme, muzici, locuri şi sentimente. În loc, s-a creat un spaţiu vast pentru experimente, un şir lung de secunde-minute-ore-zile-săptămâni-luni în care, ca pe un caiet de o sută de file cu foi veline, ca acelea din copilăria mea, puteam să-mi scriu şi să-mi rescriu Povestea Egoistului. Chiar eu, cea care părea să nu fi trăit-simţit destul şi avea nevoie de confirmări. Nu-mi cerea nimeni să demonstrez nimic; realitatea, în găoacea ei, mă sfida cu un zâmbet complice şi-mi întindea pixuri, stilouri şi creioane de diferite culori, cu care puteam scrie şi rescrie povestea, după pofta inimii, până când între mine şi moarte nu ar fi lipsit decât o respiraţie.

Adăpostul antioameni a funcţionat. Într-o linişte nefirească, secundele s-au transformat în minute-ore-zile-săptămâni-luni, oamenii au dispărut rând pe rând, ca şi cărţile, filmele, muzicile, locurile şi sentimentele. Albul a devenit şi mai alb, până la orbire. Nu mai mişca nimic în camera mea înaltă, parfumată de lemnul ars de cireş, văruită proaspăt, plină de obiecte care nu-mi aparţineau şi care, dacă m-ar fi lăsat inima, ar fi apucat curând drumul ghenei.

Dar nu pot să renunţ la nimic. Nu pot, nu mă pot despărţi de oameni, cărţi, filme, muzici, locuri şi poveştile lor. În albul care mă orbeşte, există o mişcare vagă, abia perceptibilă, ca bătaia inimii unui nenăscut, care-mi promite că voi reveni printre cei vii. Doar timpul e la mijloc, timpul pe care nu-l percep ca fiind o piedică, timpul care-mi pune piedici la tot pasul, iar eu le evit cu măiestrie, crezând că l-am păcălit.

În ultima jumătate de an am construit un adăpost antioameni în care nu respiră (mai) nimeni. E al meu, are nume şi un termen de garanţie. Când acesta va expira, cârligul în care încă se agaţă fiecare dimineaţă va ceda sub propria greutate şi mă va părăsi, cu albul şi caietele şi stilourile mele. Atunci va începe o poveste nouă. Ceva mai vesel, care să nască Bucuria pe care m-am obişnuit să nu o mai caut. În lumea cu oglinzi strâmbe, în adăpostul antioameni pe care l-am distrus, pentru a-l reconstrui, nimic nu este ceea ce pare. Bucuria nu e bucurie, tristeţea nu e tristeţe.

Ţii minte compoziţiile lui Caravaggio? Italianul care se strecura în toate pânzele, temându-se şi bucurându-se prea mult de viaţă?

Fiecare, cu Golgota sa.

Hotelul

Tu nu eşti copilul neajutorat pe care l-am privit dormind în dimineaţa asta. Tricoul roşu cu care erai îmbrăcat se strânsese în jurul taliei, ţineai pumnii strânşi şi scrâşneai din dinţi. Probabil, un vis urât. M-am strecurat afară din pat, înspre ziua care „rima” aşa de bine cu Ziua de acum zece zile. Urât, frig, ploaie de toamnă. Exact înainte să închid uşa pe dinafară, te-am auzit că te trezeai. Am învârtit cheia în broască şi-am plecat, spunându-mi că te voi găsi tot acolo, dormind. Îţi lăsasem la îndemână cheia, ţigările, ochelarii, telefonul. Fusesem o gazdă perfectă, cu excepţia finalului. Nu te mai condusesem la autobuz, ca în alte dăţi, ci mă strecurasem în viaţă cu speranţa de a te găsi, la întoarcere, neschimbat. E adevărat, gazdele perfecte sunt cameristele, care vin să-ţi pună camera în ordine în absenţa ta. Schimbă aşternuturile, apa de la flori şi prosoapele din baie; îţi dau la curăţat hainele murdărite cu o seară în urmă, îţi calcă cămăşile, îţi pregătesc o surpriză pe care o lasă pe servantă, în apropierea ferestrei cu vedere la bulevard. Lumea ta e liniştită şi o recunoşti, când revii seara între aceleaşi detalii, doar un pic schimbate, ca să le „locuieşti” un pic, până a doua zi.

Însăşi viaţa ta, cu suişurile şi coborâşurile ei, cu obrazul tras, după o noapte de nesomn, cu obrazul plin, după o noapte odihnitoare, nu e nimic mai mult decât o pe_trecere printr-un hotel, o curte a miracolelor în care zăreşti şi lucruri frumoase, dar şi lucruri groteşti, şi tristeţe, dar şi bucurie. O lume în câteva nuanţe, luminată dintr-o parte, ca un tablou realist din care lipseşte sentimentul şi, tocmai de aia, în acest „hotel de viaţă” şi „viaţă de hotel” nu va locui nimeni niciodată, în afară de tine. Nu ar putea respira.

Nu-mi pun la îndemână stările pentru tine. Observ doar că pleci din ce în ce mai devreme şi vii din ce în ce mai târziu. Amănuntele pe care le apuc din zbor, din care storc din ce în ce mai puţin, îngustează orizontul posibil până la disoluţie.

Deschid uşa casei, dar deja ştiu că nu mai eşti aici. Obloanele sunt amândouă închise. Cum o fi casa, în absenţa ta? În absenţa noastră, pentru că mă simt plecată odată cu tine. Spaţiul locuibil s-a transformat în spaţiu vacant, iar lipsa din el este atât de acută, încât deschid ferestrele, deschid uşile, deschid şifonierul, sertarele şi tot ce e închis, în speranţa să deschid ceva cu adevărat. Dar totul rămâne închis. Nimicurile adăpostite în firidele casei îmi povestesc câte ceva - aproape nimic – despre prezenţa ta.

Îmi dau seama că mă aflu în acelaşi loc. Poveste fără sfârşit. Tu nu accepţi decât hotelul şi curvele lui ordinare, boite şi mirosind a parfum ieftin, nu accepţi decât lumea în care locul I îţi este rezervat prin naştere. Asta e curtea ta regală, în care hainele prinţului sunt din ce în ce mai transparente, din ce în ce mai greu de întreţinut. Mai ales când te întinzi în pat cu pătura trecându-ţi de bărbie şi te aştepţi să fii iubit aşa cum se cuvine unui Prinţ.

E bine că a doua zi vine camerista şi strânge după tine. Cheile, ţigările, telefonul, ochelarii. Le îndeşi în buzunare, deschizi uşa şi să iei lumea la rost preţ de patru staţii, până acasă. Atât durează „închisoarea” ta, atât durează „libertatea” mea: patru staţii, unele în continuarea celorlalte, ca un fir nevăzut, ca un cordon ombilical care leagă o mamă de blestemul său şi aşteptând Bucuria de la final, finalul care va veni pe nesimţite, într-o tăcere absolută, muşcând cu putere din mărul pe care, cu atenţia dintotdeauna, camerista ţi l-a lăsat pe servantă.