niciodată

Nu venise niciodată pe la mine, până atunci.
Iar când a venit, a venit îmbrăcat în negru. Palid. Serios. Nu mai râdea, nu mai chicotea copilăreşte.
Stăteam în pat, în patul din copilărie cu noptierele înalte pe laterale. A deschis uşa, a venit lângă mine trăgând uşor pătura peste el şi mi-a şoptit: "Nu-ţi fie frică, o să vin cu tine oriunde vrei să ajungi. Ai încredere în mine."
M-a cuprins o stare de linişte, nu-mi venea să cred că trăieşte. Parcă murise, ce căuta aici?
Şi, mai ales, în decorul ăsta, care nu mai exista nici el de vreo 15 ani?
Am renunţat la întrebări şi am plecat să ne plimbăm prin oraş.
Un oraş care-mi era necunoscut: tramvaie-gâză, colorate în roşu şi alb, ca în anii '80, dar într-un decor de San Francisco; interioare complicate, cu tot felul de oameni fără chip; scări care nu duceau nicăieri; apoi, alte tramvaie, troleibuze, culori amestecate şi sunete, multe sunete...
Şi el care, dintr-o dată, râdea din tot sufletul...