niciodată

Nu venise niciodată pe la mine, până atunci.
Iar când a venit, a venit îmbrăcat în negru. Palid. Serios. Nu mai râdea, nu mai chicotea copilăreşte.
Stăteam în pat, în patul din copilărie cu noptierele înalte pe laterale. A deschis uşa, a venit lângă mine trăgând uşor pătura peste el şi mi-a şoptit: "Nu-ţi fie frică, o să vin cu tine oriunde vrei să ajungi. Ai încredere în mine."
M-a cuprins o stare de linişte, nu-mi venea să cred că trăieşte. Parcă murise, ce căuta aici?
Şi, mai ales, în decorul ăsta, care nu mai exista nici el de vreo 15 ani?
Am renunţat la întrebări şi am plecat să ne plimbăm prin oraş.
Un oraş care-mi era necunoscut: tramvaie-gâză, colorate în roşu şi alb, ca în anii '80, dar într-un decor de San Francisco; interioare complicate, cu tot felul de oameni fără chip; scări care nu duceau nicăieri; apoi, alte tramvaie, troleibuze, culori amestecate şi sunete, multe sunete...
Şi el care, dintr-o dată, râdea din tot sufletul...

scrie!

Cineva îmi spunea mai demult că scriu frumos, dar nu scriu bine. N-a încercat să dezvolte diferenţa pe care o făcea între "frumos" şi "bine" pentru că era clară: se referea la manieră şi la substanţă. Una e să scrii frumos (să curgă bine frazele, să aibă logică, miez etc.), alta e să scrii despre "ce trebuie".
Ce anume trebuie să scrii? Aşa ceva nu se comandă din exterior. Scrii ce-ţi vine, cum îţi vine. Persoana respectivă îmi spunea că mă "pierd în portrete" în loc să scriu ceva care durează, care are valabilitate universală (sic!). Să se fi referit oare la filosofie? M-a enervat rău această atitudine "comandatoare": "să scrii ce trebuie, nu ce vrei tu". Bineînţeles, toate cele de mai sus au o explicaţie, dar nu o dau aici. Doar am vrut să-mi spun încă o dată - de faţă cu mine şi cu voi - scrie! Poate, în felul ăsta, chiar o să mă reapuc de scris...

voci intermitente

N-am mai încercat demult să ascult vocile oamenilor pe care le aud în fiecare dimineaţă în drum spre serviciu. Îmi pun căştile pe urechi şi străbat astfel însoţită kilometrul până la metrou. Cele 10 minute de muzică mă pregătesc pentru o zi petrecută-n linişte, doar cu gândurile mele pe-aproape. E şi ăsta un fel de a te (auto)educa.
Nu mă sperie nimic, nici măcar intermitenţa vocilor care vin dinăuntru spre în afară. Fiecare dintre noi are astfel de voci. Şi nu, nu suntem nebuni. Doar foarte singuri, uneori. Şi-atunci vocea gândurilor înlocuieşte prezenţele absente.

oameni și șoareci (II)

Un lucru e sigur: oamenii se aseamănă cu şoarecii mult mai mult decât sunt pregătiţi s-o creadă. Am văzut asta acum două săptămâni, am văzut-o şi azi. Şoareci mulţi, îngrămădiţi în vitrina pet shop-ului, una din şoricioace cu pui zbătându-i-se în burtă... toţi căutau ceva. Poate ziua de mâine, poate pe cea de ieri, poate bucata de morcov rătăcită în talaş - nu ştiu.
M-a impresionat foamea şi setea lor - care se asemăna, în mintea mea, cu nevoia de certitudini a omului.
Ne-am învârtit mai bine de o oră prin centru în căutarea unui loc liber la o terasă. Am sfârşit în Club A, cu două beri în faţă şi multă linişte.
Bref: când îţi pierzi auzul, devii foarte atent la tine insuţi, te simţi gândind, respirând, trăind. Oare aşa se simţea şi Bethoveen?

joia cu asfințit

Mi-am făcut bagajele, mă pregătesc pentru o călătorie de plăcere pe dealurile fanteziei. Mi-am pregătit cu grijă hainele, armele, cuvintele. Sunt imbatabile. Parfumul realităţii a încetat să-mi mai spună lucruri utile despre mine.
Urc în troleibuzul gol. Fac blatul. E cald, dau sms-uri prietenilor, simt nevoia să gesticulez ideatic. Ei înţeleg şi mă urmează. Mâine voi vorbi cu adevărat. Din ochi, din mâini, din zâmbet.
Ajung în cartierul în care am copilărit. E roşiatic în lumina asfinţitului de joi, la fel ca oricare asfinţit. Lumea se plimbă, e 1 mai, e linişte.
Îmi sărut tatăl de la revedere şi mă sui din nou în troleibuz. Drumul până acasă, în cochilia mea, e lung şi umbrit. Se lasă noaptea. Ascult în căşti muzică veche. Doi puştiani - un el şi-o ea - se înghiontesc în faţa uşii şi râd. Călătorii îi privesc cu îngăduinţă.
Cobor, merg pe automat până în faţa uşii, deschid şi dau bineţe fantomei care mă aşteaptă de partea cealaltă a nopţii, vorba lui Céline. Aici nu poate respira nimeni, dacă ea spune NU. Mă ia în braţe, iar eu mă ascund la pieptul ei. Mi-e bine aici, e atât de real totul!

ce-i şi cu viaţa asta

Ce înseamnă „viaţa ta”? Serviciul? Familia? Prietenii? Casa? Cărţile pe care le citeşti/scrii? Muzica? Fotografiile? Oglinda în care te priveşti în fiecare dimineaţă? Câinele? Pisica? Cumpărăturile? Mersul cu metroul mereu pe aceleaşi trasee?

Unde e viaţa ta, între toate aceste detalii? Cât de des se schimbă ele? Ce faci cu rutina, ce faci cu plictiseala, unde le îngropi, ce foloseşti în timpul înmormântării, când are loc „învierea”? Are loc vreo înviere, până la urmă?

Se spune că există două soluţii la „întrebările” de mai sus: acţiunea şi reacţiunea.

Acţiunea înseamnă să te mişti din tine înspre în afară, fără însă a-ţi pierde centrul de greutate. Să ştii exact unde vrei să ajungi sau, dacă acest „unde” e definibil pe parcurs, să ţii minte ideea iniţială, dorinţa. Să nu te pierzi în detalii, să nu te sperii, să nu ţi se facă frică.

Reacţiunea se întâmplă când porneşti din tine înspre în afară şi pierzi centrul de greutate. Când te sprijini pe cei din jur. Vrei ca ei să „crească” alături de tine, să te ajute să te maturizezi, să-ţi dea sfaturi etc. Continuu. Or aşa ceva, pe lângă că-i nesănătos, e şi foarte obositor. Din punctul maxim al reacţiunii trebuie să te ridici, să zici „gata, ajunge!” şi să începi să mergi singur.

Cei care acţionează au o viaţă. Cei care reacţionează, în maniera descrisă mai sus, nu au o viaţă a lor, sunt „conduşi” de exterior, trebuie să se regăsească mereu.

Rutina, plictiseala, „n-am chef-ul” vin după o viaţă în care acţionezi prea mult de unul singur. Dezvoltarea, în episodul următor.

joia ciudată

Ieri mi s-a întâmplat o chestie, un drum prin oraş într-o maşină care nu ştia prea bine încotro, pentru că noi nu ne puteam hotărî. N-am fi vrut decât să stăm undeva unde era cald, unde nu ploua, şi să bem o bere. În schimb, ne-am trezit luând oraşul "în roţi", trecând pe nu știu câte bulevarde la care se lucrează cu mare spor și drag.
Pe bancheta din spate, în dreapta, mă uitam când în față, când în stânga mea. Lângă mine, Alina dormita, era foarte obosită. Ținea o revistă în mână pe care încerca s-o citească, dar fără succes. În față, băieții glumeau când și când, și ei obosiți.
Ăsta era cuvântul-cheie - oboseala. M-am lăsat în voia ei și eu, fără să mai încerc să aduc nimic în plus în ecuația sfârșitului de zi. Atunci mi-am dat seama că am m putea merge așa foarte mult, nu știu exact până unde. Nu mai exista nici un "acasă", doar călătoria între punctele care se mișcau continuu, ca și noi, pe harta orașului semiadormit.

(va urma)

ploaia

Prima dată pe acoperișul lumii, în timpul unei ploi de primăvară. Nu-mi doream decât să lenevesc, să privesc ploaia și să ascult muzică. Acoperișul era aproape gol, se auzeau doar vocile câtorva rătăciți, dar nu le vedeam fețele. Mai bine, mi-am zis. Nici ei nu mă vor vedea pe mine.
M-a mirat furia ploii dezlănțuite pe care o priveam ca hipnotizată. Cerul negru dinspre apus nu prevestea nimic bun. Muzica? Urma, al doilea album. Nu-i mai ascultasem demult, chemau nostalgia în decorul părăsit și lucios al "acoperișului". Mi-am zis să am răbdare cu șuvoiul de amintiri care reveneau, fără să le pot opri. Și aici ar fi trebuit să fie vorba despre altceva... dar nu are cum. Profilul serios din dreapta mea, citind schița-unei-cărți to-be, nu-mi "povestea" nimic. Era doar o oglindă a interiorității mele: dură, în puține nuanțe, categorică, încăpățânată și alunecând printre motive de tot felul pentru stări de tot felul. Eram cât se poate de singuri.

(va urma)

birz-dei

Ordinea pe care încerc s-o păstrez între ale mele a început să dea semne de oboseală. Inclusiv acest blog - un jurnal ascuns, un gest dincolo de care, dacă ştii cum să-l iei, lucrurile se descompun în părţi simple, banale, dureroase.
Mi se comunică "din off" că sunt dură, că am un stil de a scrie intransigent (!) şi că tai uneori în carne vie. Oare aşa stau lucrurile? Sau e de vină numai setea mea de certitudini? Când ai nevoie de ceva şi acel ceva întârzie, devii neliniştit, tăios, poate chiar te panichezi degeaba. Pentru că nevoile au mai multe "metode de îndeplinire". Calea cea dreaptă nu e întotdeauna cea mai bună, iar calea cea mai uşoară în mod sigur se-anunţă a da rateuri mai târziu...

Nu ar trebui să uit să notez ceva - azi a fost ziua cuiva drag, o zi pe care am "subordonat-o" restului zilelor care curg cam la fel şi se îndreaptă către finaluri asemănătoare.

Am nevoie de o gură de aer proaspăt...

sufocare

Cum se face că, odată ce-avem ceea ce ne dorim - într-o formă sau alta, nu neapărat cea "visată" - intervine brusc sentimentul de sufocare, de prea-plin?

And thus you inflict pain and pain is inflicted back onto you.

Există un pârâu subteran de explicații, o nesfârșită încercare de a-ți arăta lucrurile ție însăți așa cum (nu) sunt. Pentru că, nu-i așa, nu ne vizităm aproapele pentru a culege din palma lui indiferența, nu săpăm tranșee în suflet și nu sufocăm, și totuși. Totuși ce?

La fiecare sfârșit de zi, îmi devine tot mai clar că nu pot să continuu cu dansul ăsta. Uneori îmi iese, alteori nu. Vreau să ies din el, să sar spre orizonturile care nu-mi convin, dar în care măcar pot fi liberă, pot fi cum vreau eu. Acum nu sunt. Mă simt curgând prin subteranul meu, departe de orice fel de lumină. Eu îmi țin mâinile pe ochi, nimeni altcineva. Nu văd din cauza mea...

Și mă sufoc.

curiozitatea

Cine are curiozitatea să urmărească la lucru un zâmbet, să-mi lase un offline. OF-line:). Se anunţă o săptămână cu ploaie-n Bucureşti, cu o aniversare pe care-o aştept, cu câteva chestiuni de rezolvat. Deh, viaţă obişnuită. Dar uite că m-a cuprins, încă de luni, febra curiozităţii şi-am început să alerg după zâmbetul ăsta cât mă ţin puterile. Am rămas fără aer, fără apă, am uitat să-mi iau poveştile pe care-mi place să le citesc seara...
Repet, cine are curiozitatea să urmărească la lucru un zâmbet, mai ales când afară plouă şi-ţi găseşti refugiu într-o canfenea aglomerată şi plină de fum, să-mi lase un offline. Îl voi lua în serios, după cum merită.

cui îi e frică de "virginia woolf"?

Ce le lipsește oamenilor care comunică mai greu cu ceilalți?
Sunt, poate, prea reflexivi pentru a reuși să treacă de reflexivitatea asta și să se exteriorizeze?
Stând deunăzi la o bere cu o prietenă și vorbind despre ale noastre, mi-am dat seama că nu am mai purtat o conversație "adevărată" de multă vreme. Amândouă am avut senzația asta. Am discutat despre cărți, despre oameni, despre personaje trecute sau prezente, despre muncă. Nu subiectele erau cele care dădeau însemnătate conversației, ci deschiderea noastră una către alta. Nu știu să explic foarte bine, dar sunt convinsă că înțelegeți despre ce e vorba, ați trecut și voi prin asta. Vorbeam din suflet, nu căutam să ajungem nicăieri în mod special, ne bucuram de moment. Aceasta e comunicarea adevărată.
Cum se face, totuși, că în afară de momentele astea - de grație, le-aș zice - ne e greu să ne exteriorizăm, în ciuda faptului că niversul în care trăim e dens și plin de înțelesuri, am avea de unde să scoatem "material"? Poate tocmai asta e problema...
"Gândești prea mult, despici firul în patru aiurea! Fii mai spontană", îmi spunea cineva mai demult. Cine știe, poate o fi având dreptate :).

patru zile prea târziu, prea mică

Cel mai mult mă revoltă finalurile pe care nu le pot prevedea.
Nu contribui la ele, deci n-am cum să mă prind că sunt decât când s-au consumat deja. Le simt post-factum, cum ar veni: din tonul vocii, din felul în care nu mai privim, din motivele pe care le invocăm pentru a absenta din viaţa noastră şi din viaţa altora (nu importă).
Tind să abstractizez sfârşiturile, e adevărat, pentru că nu-mi plac. De suportat le suport, pentru că nu am încotro. Însă sila pe care-o simt este nesfârşită, pentru că nimeni nu are curaj. Îmi vine să iau lumea de guler şi s-o scutur cu putere, până să nu mai rămână nimic din ea.
Cum să zic? Simţi când o uşă se închide. Nu în glumă/demonstrativ, ci pe bune. Nu mai ai ce face cu telefonul lui x, acolo nu mai răspunde nimeni. Sau, dacă răspunde, o face ca şi cum i-ai datora o favoare... De cine te desparţi, în cazul ăsta? Nu de celălalt, ci chiar de tine - fraierul, credulul, dependentul, alergătorul după fluturi. Nimeni altcineva nu este de vină, în afară de tine, pentru orbirea ta.
Îţi rămâne, aşadar, să te desparţi doar de tine. E mult mai greu decât pare, doare al dracului, dar trebuie să te lepezi ca pe o haină veche şi găurită de molii. Să spui NU, nu sunt eu ăsta, nu mă privesc pe mine toate elanurile astea, duceţi-vă dracului! Să te uiţi la golul din faţa ta nu cu furie, ci cu dragoste. Pe el l-ai crescut, alergând după fluturi. N-ai trăit nimic concret.

Cineva spunea acum o vreme că sunt prea mică. Nu cred. Tinereţea de care dau dovadă când mă emoţionez nu are legătură cu vârsta, ci cu sufletul - care nu e umblat, nu e pătat pe cât de pătat este al altora, inclusiv sufletul celui care-mi spunea că sunt prea mică. Sufletul trebuie să-şi facă rodajul şi, dacă acest din urmă sfârşit e parte din rodajul obligatoriu, îl iau ca atare. Mai adânc de atât nu pot merge şi nu te invit nici pe tine să mi te alături. E prăpăd aici şi e mult prea multă linişte. Soarele va răsări într-o zi, dar trebuie să treacă mai întâi ploaia asta şi să aleg dalele negre pe care să le aşez pe podele într-un model doar de mine ştiut. Nu e vorba de pietre de mormânt, ci pietre de viaţă.
Am nevoie să aud cum se termină piesa asta, unde să pun cea din urmă piatră peste mormântul negăsit al părinţilor tăi? N-am nevoie, sunt prea mică. N-am murit eu, a murit cea-care-purta-alt-nume. A sărit până acolo, şi-a luat bocancul în gură corespunzător numelui ei. Aşa cum se întâmplă cu toţi cei care iubesc.
Am fost, cu patru zile prea târziu, prea mică.

somnul din cuib

Oamenii sunt mai frumoşi când dorm. Revin la copilăria care "trezia" o ascunde cât de mult poate. El spune o poveste în timp ce doarme, poveste de care nu e conştient. Nu mi-o spune doar mie, desigur, dar nu ştiu să o fi dat mai departe şi altcineva. A povesti această poveste e unul din puţinele gesturi pe care le mai pot face, ca să ştiţi că aşa ceva chiar există, în Bucureşti în 2008, printre detaliile în care ne înecăm profunzimile, convinşi că am făcut cine ştie ce chestie.
În timp ce doarme, adună în jurul lui aşternuturile, închipuind un cuib. Agăţându-se cu pumnii strânşi de marginea lui, încearcă să reziste acolo cât de mult e posibil. Rezistă până-l aruncă afară cine ştie ce coşmar sau, mai rău, ceasul deşteptător - vocea suavă (!) şi electronică a telefonului mobil.
În timp ce doarme pe chipul lui circulă toate stările pe care le reprimă când e treaz - de la furie la bucurie, de la indiferenţă la dependenţă. Filmul e întrerupt doar de perna moale cu care-şi mai acoperă faţa, parcă pentru a se feri de goliciune.
În timp ce doarme, nu poate să nu fie sincer. E aşa cum este, fără măşti, mai urât decât ar crede, mai frumos decât poate fi când recurge la subterfugii. Nu rămâne nimic între el şi lume, dialogul este 1 la 1. Cineva spunea despre această abandonare în somn că este singura stare în care poţi fi orice vrei să fii. Pe rând, de câte ori doreşti. Visezi, dar nu alegi. Dacă nu alegi nimic, nu îţi limitezi posibilităţile. Dar însăşi alegerea de a nu face nimic e o alegere, iar prezenţa se transformă în absenţă. Şi încă una foarte deprimantă, pentru că nu eşti aici, ci dincolo. Aşa şi el - doarme, deci nu este prezent decât în sine însuşi, cu visele sau cu lipsa lui de vise. Culmea e că am observat că poate face asta şi când e treaz: refuză comunicarea, refuză înfăţişarea, se ţine departe, la o distanţă care pare accesibilă, dar nu este. Restul nu mai contează.

dependența de începuturi

E incredibil cât de ușor deschidem capitole noi, când cele vechi devin prea ușor de citit. Ni se întâmplă des și nu numai nouă. Vin și întreb, în condițiile astea: unde e constanța într-o atitudine, ce se întâmplă cu cele dragi, cu amănuntele care ne rețin atenția mai mult de-o clipă, cu jocurile în care investim poate mai mult suflet decât ar trebui?
Unii dintre noi sunt dependenți de începuturi. Nu pot duce un lucru până la capăt, tot încep altele, le duc până într-un punct, apoi le abandonează. Ce se întâmplă? Unde e spărtura din vas, ce se petrece pe distanța scurtă dintre problemă și rezolvarea ei rapidă, "benefică pentru toți cei implicați"?

Fir-ar să fie, aveam o idee, dar am pierdut-o.
Fir-ar să fie, iată alt început care bate la ușă.
Nu ți-am zis că citești un blog al dependențelor?

(va urma)

pofticiosul

Multă vreme l-am considerat un om frumos. Avea toate atuurile, părea că se va descurca bine în viață. Curios sau nu, tot el ți-ar fi înfipt și cuțitul în spate dacă ar fi avut ceva de câștigat din asta. Avea inclusiv pretenția de a fi ascultat după cum (tot el credea că) merită. În atari condiții, ce-l făcea să-și păstreze aerul angelic? Cum de nimeni nu observa că era un criminal? Un pofticios ucigaș de cuvinte cum nu se mai născuse de multă vreme. Le colecționa. Cuvintele nu se împotriveau, se considerau norocoase până ajungeau la data scadenței. Atunci le muta în încăperile întunecate ale memoriei și nu le mai lăsa să vadă lumina zilei. O lună-două-nouă, până când uitau și ce înseamnă.

blocaje

Nu mi s-a mai întâmplat de foarte multă vreme chestia asta. Obișnuința de a avea aproape toate "nimicurile" care mă fac să mă simt bine funcționează fără greș ca o ședință de spălare pe creier. Dar nu în a avea lucruri constă siguranța mea. Nu mă simt mai bine dacă am nu știu câte haine sau "home appliance"-uri. La o adică, aș putea trăi într-o casă cu sobă și cu mașină de gătit, ca pe vremea străbunică-mii...
Când mă "scutur" de această obișnuință, mă blochez. Și blocajul cuprinde absolut totul - de la casa în care trăiesc și lucrurile care sunt în ea, până la somnul care nu mai vine sau, dacă vine, e mai mult chinuitor decât odihnitor. Nu-mi mai place nimic, aș sta ore-n șir cu ochii pe cer, întinsă pe iarbă, ascultând Athlete la mp3 player-ul resuscitat de frate-meu de curând. Să ascult "Flying over bus stops" și să văd rostogolindu-se pe pajiște mingile mari, albe, pe sub avioanele de hârtie...

If the words I've ever wrote
on the backs of envelopes
I could fold to paper planes
I would fly them thru your veins
Helicopters overhead
Wide awake at 3am
Now the ink runs to your heart
And you know just how I feel

... și-ar trece așa o după-amiază și încă una, până când s-ar face vară.
Mi-aș chema prietenii la mine acasă, să stăm la o vorbă pe băncuța din fața ferestrei mele. Cartierul în care locuiesc acum e doar un fragment - ce-i drept, vast - din blocajul "bun" în care trăiesc...

N-aș renunța la mecanismul ăsta de apărare - care merge pe principiul frânei/blocajului, ori de câte ori obosesc prea tare alergând după fluturi imposibil de prins - pentru nimic în lume. Trist e că răsare câte un om, din neantul cu care mă înconjor, protejându-mi lumea, și mă dă peste cap. Nu știu decât alfabetul ăsta și s-ar putea să fie prea târziu să-nvăț un altul...

PS: am vorbit azi cu un coleg despre cancer. Despre lucruri cu adevărat grave, defintive. Personajul, altminteri destul de greu de suportat, din unele puncte de vedere, devenise brusc uman și interesant, chiar. Am apreciat asta, dându-mi seama că vina (?) era la mine, nu la el...

"în curs"

Lăsăm minunilor prea puțin timp să se întâmple. De vină e pofta/nerăbdarea/nevoia... nici nu știu cum să spun, ca să surprind mai bine ideea. Ideea care nu se lasă surprinsă, supusă... Cele mai frumoase lucruri din viață ni se întâmplă fără să le plănuim, ne sunt dăruite, pur și simplu. Din cauza asta, unii își fac un crez din neprevăzut, din neanticipare. Li se pare că viața e mai frumoasă și mai utilă, dacă gândesc așa. Și greșesc, evident. Pentru că nu poți să faci din surpriză un destin, nu se face să-i lași loc.
Așa că simte-te liber, simte-te "în curs" de a fi dăruit cuiva.
Și, mai ales, nu te gândi la asta.
Vei ajunge la timp la destinație, crede-mă...

responsabil cu "de ce"-urile

"I'm in the amazing bussiness", spunea colonelul Slade, personajul lui Al Pacino. Așa m-am simțit când l-am cunoscut. Nu știu cine a fost cel fericit atunci - eu sau el. Cert e că a știut să răspundă la toate "de ce"-urile care-i erau așezate în față, cuminți și nesigure pe ele. Doreau răspunsuri-pereche și el le avea pe toate.
De ce e cerul albastru?
De ce zboară păsările în țările calde?
De ce oamenii slabi vor să lase impresia că sunt puternici?
De ce ne e frică de întuneric?
De ce plâng copiii, când îi cerți?
De ce nu te uiți în ochii celui pe care-l minți?

... și așa mai departe...

Mi-a fost greu să admit că nu avusese loc o întâlnire neobișnuită. Jocul îmi plăcuse prea tare, mai ales oglindirea curiozităților mele într-o privire aparent întrebătoare, aparent deținătoare de răspunsuri. Cu cât ești mai ciudat, cu atât atragi mai multe "de ce"-uri. Asta-i viața!

my fav

Link: sevenload.com