pofticiosul

Multă vreme l-am considerat un om frumos. Avea toate atuurile, părea că se va descurca bine în viață. Curios sau nu, tot el ți-ar fi înfipt și cuțitul în spate dacă ar fi avut ceva de câștigat din asta. Avea inclusiv pretenția de a fi ascultat după cum (tot el credea că) merită. În atari condiții, ce-l făcea să-și păstreze aerul angelic? Cum de nimeni nu observa că era un criminal? Un pofticios ucigaș de cuvinte cum nu se mai născuse de multă vreme. Le colecționa. Cuvintele nu se împotriveau, se considerau norocoase până ajungeau la data scadenței. Atunci le muta în încăperile întunecate ale memoriei și nu le mai lăsa să vadă lumina zilei. O lună-două-nouă, până când uitau și ce înseamnă.