Ce înseamnă „viaţa ta”? Serviciul? Familia? Prietenii? Casa? Cărţile pe care le citeşti/scrii? Muzica? Fotografiile? Oglinda în care te priveşti în fiecare dimineaţă? Câinele? Pisica? Cumpărăturile? Mersul cu metroul mereu pe aceleaşi trasee?
Unde e viaţa ta, între toate aceste detalii? Cât de des se schimbă ele? Ce faci cu rutina, ce faci cu plictiseala, unde le îngropi, ce foloseşti în timpul înmormântării, când are loc „învierea”? Are loc vreo înviere, până la urmă?
Se spune că există două soluţii la „întrebările” de mai sus: acţiunea şi reacţiunea.
Acţiunea înseamnă să te mişti din tine înspre în afară, fără însă a-ţi pierde centrul de greutate. Să ştii exact unde vrei să ajungi sau, dacă acest „unde” e definibil pe parcurs, să ţii minte ideea iniţială, dorinţa. Să nu te pierzi în detalii, să nu te sperii, să nu ţi se facă frică.
Reacţiunea se întâmplă când porneşti din tine înspre în afară şi pierzi centrul de greutate. Când te sprijini pe cei din jur. Vrei ca ei să „crească” alături de tine, să te ajute să te maturizezi, să-ţi dea sfaturi etc. Continuu. Or aşa ceva, pe lângă că-i nesănătos, e şi foarte obositor. Din punctul maxim al reacţiunii trebuie să te ridici, să zici „gata, ajunge!” şi să începi să mergi singur.
Cei care acţionează au o viaţă. Cei care reacţionează, în maniera descrisă mai sus, nu au o viaţă a lor, sunt „conduşi” de exterior, trebuie să se regăsească mereu.
Rutina, plictiseala, „n-am chef-ul” vin după o viaţă în care acţionezi prea mult de unul singur. Dezvoltarea, în episodul următor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu