joia cu asfințit

Mi-am făcut bagajele, mă pregătesc pentru o călătorie de plăcere pe dealurile fanteziei. Mi-am pregătit cu grijă hainele, armele, cuvintele. Sunt imbatabile. Parfumul realităţii a încetat să-mi mai spună lucruri utile despre mine.
Urc în troleibuzul gol. Fac blatul. E cald, dau sms-uri prietenilor, simt nevoia să gesticulez ideatic. Ei înţeleg şi mă urmează. Mâine voi vorbi cu adevărat. Din ochi, din mâini, din zâmbet.
Ajung în cartierul în care am copilărit. E roşiatic în lumina asfinţitului de joi, la fel ca oricare asfinţit. Lumea se plimbă, e 1 mai, e linişte.
Îmi sărut tatăl de la revedere şi mă sui din nou în troleibuz. Drumul până acasă, în cochilia mea, e lung şi umbrit. Se lasă noaptea. Ascult în căşti muzică veche. Doi puştiani - un el şi-o ea - se înghiontesc în faţa uşii şi râd. Călătorii îi privesc cu îngăduinţă.
Cobor, merg pe automat până în faţa uşii, deschid şi dau bineţe fantomei care mă aşteaptă de partea cealaltă a nopţii, vorba lui Céline. Aici nu poate respira nimeni, dacă ea spune NU. Mă ia în braţe, iar eu mă ascund la pieptul ei. Mi-e bine aici, e atât de real totul!