Ieri mi s-a întâmplat o chestie, un drum prin oraş într-o maşină care nu ştia prea bine încotro, pentru că noi nu ne puteam hotărî. N-am fi vrut decât să stăm undeva unde era cald, unde nu ploua, şi să bem o bere. În schimb, ne-am trezit luând oraşul "în roţi", trecând pe nu știu câte bulevarde la care se lucrează cu mare spor și drag.
Pe bancheta din spate, în dreapta, mă uitam când în față, când în stânga mea. Lângă mine, Alina dormita, era foarte obosită. Ținea o revistă în mână pe care încerca s-o citească, dar fără succes. În față, băieții glumeau când și când, și ei obosiți.
Ăsta era cuvântul-cheie - oboseala. M-am lăsat în voia ei și eu, fără să mai încerc să aduc nimic în plus în ecuația sfârșitului de zi. Atunci mi-am dat seama că am m putea merge așa foarte mult, nu știu exact până unde. Nu mai exista nici un "acasă", doar călătoria între punctele care se mișcau continuu, ca și noi, pe harta orașului semiadormit.
(va urma)
25 aprilie 2008
joia ciudată
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
2 comentarii:
Drumul asta, cum iti povesteam, cam ca in "Joaca preferata" a lui Cohen, m-a facut sa ma gandesc la un alt joc de cand eram noi mici. Calatoria ca "Osul de aur" :) Era un traseu alambicat, desenat cu creionul pe foaie. Trebuia sa te uiti mult la el, apoi sa inchizi ochii si sa-l urmezi intocmai cu creionul. Daca ieseai de pe drum, "mureai". Aici, tot un fel de orbecaiala si tot fara repere, dar intr-un fel placut :) Intr-un fel, ca o "lista de dorinte" infasurata, pe care o ridici si dai drumul sulului si asta se desira in continuu si nu se mai termina. Se tot intamplau lucruri, se tot vedeau in trecere oameni si copaci si scenariul se desfasura precum covorul rosu si in acelasi timp nu se intampla nimic. Da. Deci ca o placenta :)
Ce-am evitat sa zic, de dragul contextului care ma ducea-n alta parte, e ca la un moment dat obosisem asa de tare din cauza ne_ajungerii, incat am inchis ochii si-am inceput sa-mi imaginez calatoria mea. Am vazut atunci stranietatea tuturor lucrurilor pe care incerci sa ti le explici, desi n-ai ce explica la ele. M-am intors in "zona periculoasa" a nevoii de a marturisi ceea ce vad. De ce? Eh... poveste lunga. Nu despre asta era vorba aici. Placut ultima fraza... covorul rosu, ca o placenta :)) Parca am fi in Lampa lui Aladin (nu acolo erau covoarele zburatoare?:D).
Trimiteți un comentariu