asta-i viața

Îmi place să mă gândesc la viață ca la o corabie cu pânze. E o imagine foarte potrivită, după părerea mea. Cât există vânt, te deplasezi fără probleme. Dacă nu e vânt, ai încurcat-o. Dacă e furtună, e și mai rău :).
Unii oameni caută instinctiv mările calme, alții vânează furtunile. Se gândesc - și unii, și alții - că e bine cum văd ei lumea, că n-ar da nici soarele și nici furtuna pe altceva. Asta se cheamă, probabil, c-au atins un echilibru. Nu se gândesc o secundă la fragilitatea lui. Poate veni furtuna, se poate rupe o pânză, corabia se poate scufunda. Orice e posibil.
Ieri dimineață îmi spuneam că pot orice. Azi am nuanțat un pic, iar acum, când mai e atât de puțin până la ceasul secret, îmi dau seama că am greșit. În practică, pot să fac exact atât cât îmi propun. Nici mai mult, nici mai puțin. Depinde unde fixez "ținta".
Azi am vorbit cu un amic despre moarte și blesteme. Despre ce faci ca să sperii moartea și ce blesteme îți poți aduce singur: sărăcia, ghinionul, vreun copil nedorit. N-a înțeles (sau poate n-a vrut să înțeleagă, cine știe?) de ce copiii nu sunt blesteme pentru nimeni. Pentru că vin când vor ei, nu când vrei tu. E o poveste/discuție/ceartă foaaarte lungă...

Mă uit la ceas și văd cum trec minutele, scrijelind câte un bețișor pe cadranul acestei zile. Am ratat întâlnirea cu mine însămi și azi. Sună pompos/pompieristic/abracadabrant, dar așa este. Ratezi întâlnirea cu tine de câte ori îți permiți luxul de a fi atent la altceva/altcineva decât îți face bine să fii. E treaba ta, în definitiv nu e o chestie obligatorie. Dacă te pierzi, te pierzi pe banii și pe timpul tău. Noutățile sunt rare, totul s-a spus într-o formă sau alta, tot ce facem noi aici - eu, cu mine și Irina, vorba filmului - este să notăm variațiuni pe aceeași temă. Geamănul meu într-ale povestitului stă în cochilia lui și visează la o viață paralelă, ceva mai amuzantă decât asta. Mă citește din când în când, când vreau eu, și e foarte zgârcit cu aprecierile. Geamănul meu într-ale povestitului va exista până mă voi plictisi - de el sau de scris. Existența lui nu e o condiție, ci un efect.

Mi-am dat seama că am greșit, nu trebuia să-i dau să citească ultima oară, oricât de mare ar fi fost curiozitatea în legătură cu reacția lui. S-au întâmplat niște suprapuneri și niște bruieri, reacția n-a fost pe măsura așteptărilor. N-ar trebui să scriem/pictăm etc. ca să întrunim niște așteptări. În mare parte, ce scrisesem în acel text era valabil și îmi dau seama că e neplăcut să-ți pună cineva o oglindă-n față în felul ăsta. Indiferent de gradul de abstractizare/poetizare, realul tot iese la suprafață ca un ulei și chestia asta trebuie că e tare neplăcută. Ce pornise ca un exercițiu de stilistică s-a transformat într-o cursă de sinceritate și așa s-a născut puntea de traductibilitate între realitate și ficțiune. S-a întâmplat ca în "Poveste fără sfârșit", exact ca acolo...