patru zile prea târziu, prea mică

Cel mai mult mă revoltă finalurile pe care nu le pot prevedea.
Nu contribui la ele, deci n-am cum să mă prind că sunt decât când s-au consumat deja. Le simt post-factum, cum ar veni: din tonul vocii, din felul în care nu mai privim, din motivele pe care le invocăm pentru a absenta din viaţa noastră şi din viaţa altora (nu importă).
Tind să abstractizez sfârşiturile, e adevărat, pentru că nu-mi plac. De suportat le suport, pentru că nu am încotro. Însă sila pe care-o simt este nesfârşită, pentru că nimeni nu are curaj. Îmi vine să iau lumea de guler şi s-o scutur cu putere, până să nu mai rămână nimic din ea.
Cum să zic? Simţi când o uşă se închide. Nu în glumă/demonstrativ, ci pe bune. Nu mai ai ce face cu telefonul lui x, acolo nu mai răspunde nimeni. Sau, dacă răspunde, o face ca şi cum i-ai datora o favoare... De cine te desparţi, în cazul ăsta? Nu de celălalt, ci chiar de tine - fraierul, credulul, dependentul, alergătorul după fluturi. Nimeni altcineva nu este de vină, în afară de tine, pentru orbirea ta.
Îţi rămâne, aşadar, să te desparţi doar de tine. E mult mai greu decât pare, doare al dracului, dar trebuie să te lepezi ca pe o haină veche şi găurită de molii. Să spui NU, nu sunt eu ăsta, nu mă privesc pe mine toate elanurile astea, duceţi-vă dracului! Să te uiţi la golul din faţa ta nu cu furie, ci cu dragoste. Pe el l-ai crescut, alergând după fluturi. N-ai trăit nimic concret.

Cineva spunea acum o vreme că sunt prea mică. Nu cred. Tinereţea de care dau dovadă când mă emoţionez nu are legătură cu vârsta, ci cu sufletul - care nu e umblat, nu e pătat pe cât de pătat este al altora, inclusiv sufletul celui care-mi spunea că sunt prea mică. Sufletul trebuie să-şi facă rodajul şi, dacă acest din urmă sfârşit e parte din rodajul obligatoriu, îl iau ca atare. Mai adânc de atât nu pot merge şi nu te invit nici pe tine să mi te alături. E prăpăd aici şi e mult prea multă linişte. Soarele va răsări într-o zi, dar trebuie să treacă mai întâi ploaia asta şi să aleg dalele negre pe care să le aşez pe podele într-un model doar de mine ştiut. Nu e vorba de pietre de mormânt, ci pietre de viaţă.
Am nevoie să aud cum se termină piesa asta, unde să pun cea din urmă piatră peste mormântul negăsit al părinţilor tăi? N-am nevoie, sunt prea mică. N-am murit eu, a murit cea-care-purta-alt-nume. A sărit până acolo, şi-a luat bocancul în gură corespunzător numelui ei. Aşa cum se întâmplă cu toţi cei care iubesc.
Am fost, cu patru zile prea târziu, prea mică.