sufocare

Cum se face că, odată ce-avem ceea ce ne dorim - într-o formă sau alta, nu neapărat cea "visată" - intervine brusc sentimentul de sufocare, de prea-plin?

And thus you inflict pain and pain is inflicted back onto you.

Există un pârâu subteran de explicații, o nesfârșită încercare de a-ți arăta lucrurile ție însăți așa cum (nu) sunt. Pentru că, nu-i așa, nu ne vizităm aproapele pentru a culege din palma lui indiferența, nu săpăm tranșee în suflet și nu sufocăm, și totuși. Totuși ce?

La fiecare sfârșit de zi, îmi devine tot mai clar că nu pot să continuu cu dansul ăsta. Uneori îmi iese, alteori nu. Vreau să ies din el, să sar spre orizonturile care nu-mi convin, dar în care măcar pot fi liberă, pot fi cum vreau eu. Acum nu sunt. Mă simt curgând prin subteranul meu, departe de orice fel de lumină. Eu îmi țin mâinile pe ochi, nimeni altcineva. Nu văd din cauza mea...

Și mă sufoc.