vorbeşte domnul Gray (IV)

Schiţa pe care mi-ai făcut-o până acum e de-a dreptul adorabilă! În inconsistenţa ei, n-o să ajungă niciodată să mă caracterizeze, dacă nu-mi iei şi un interviu în direct. Să vii tu aici, în hruba mea, şi să mă cauţi. Ţin mereu lumina aprinsă, deci nu-ţi va fi greu să ghiceşti fereastra. În nici un loc din lumea asta nu găseşti lumina aprinsă în miezul zilei. Nu în felul în care-o aprind eu, fireşte. E o lumină pe care-o porţi în tine. Fereastra eşti tu şi luminezi numai dacă vreau eu, nu te-ai prins? În rest, cochiliile noastre sunt goale şi bate vântul prin ele, suflă a părăsire. Căci, dacă e ceva ce-am urât pe lumea asta, am urât curentul şi vântul. Nu duc nicăieri, nu fac nimic, sunt doar părţi dintr-o agitaţie a naturii. Mie nu-mi place agitaţia, o consider inutilă, dacă nu produce ceva. Orice. Să nu te agiţi, ci să faci ceva, fie că asta-nseamnă un obiect sau o acţiune.
Gândeşte-te că trebuie să mă şi descrii, la un moment dat. Ce le vei spune cititorilor tăi despre mine? Cum arăt? Ce vârstă am? Ce îmi place să fac, ce detest să fac? Toate acestea nu contează?
Io zic că da!

Zbuciumul nefiresc al domnului Gray, povestind despre toate acestea, era întâmpinat cu indiferenţă de oglinda căreia i se adresa. Făcea prea multe exerciţii de elocinţă, de la o vreme, semn că reîncepuse să se simtă încolţit. Totul era o părere. Oamenii e bine să aibă păreri...