Weird fishes

Nu știu când a început. Poate demult, poate acum cinci minute.

Oamenii nevorbiți au un talent doar al lor - de a strânge în interior tot ce vor să spună, și asta multă vreme. Apoi, erupția! Toate cuvintele ajung la suprafață, ca un ulei rău. Se-nșiră fără noimă unele după altele. Dar, dacă știi cum să le citești, nebun să fii să nu le urmărești. Îți vor spune cele mai frumoase povești.

Așa și noi, eu și vlăjganul ăsta deșirat cu ochi căprui și urechile călăpăuge. Geamăn de-al meu. Doi pești într-un acvariu ale cărui margini nu le vedem, îngropându-ne ochii în monitoare, scrutând orizontul după un ultim fum, trimițând spiritele la somn pentru că nouă ne e somn. Pentru că vrem să luăm o pauză. De noi, de ceea ce ne înconjoară, de culori, de oameni și de senzații.

În primul rând, de noi înșine.

Trăim într-o lume plină de violență, o lume care nu așteaptă explicații. O lume care nu traduce emoțiile, ți le înfige în carne.

Știați că turcii nu pronunță „You know”, ci ”You kno”? Parcă ar lăsa deschisă o poartă către nu-știu-unde. You kno? I-stanbul, An-kara etc.

Și, dacă tot am pornit în călătorie, s-o cotim la stânga, către Cayman Islands, și să ne picurăm nisip pe glezne. Să stăm leneși la soare, să mă întrebi cât e ceasul, să mă prefac că l-am uitat acasă, să dansăm un tangou al risipirii în timp, să lăsăm țestoasele să-și găsească țărmul, să mai urcăm un pic pe coastă doar pentru a ne întoarce, să nu te plângi de febră musculară, să nu mă plâng de insolație, să-ți dăruiesc o pălărie de pai, să-mi arăți o rochie.

Să ne jucăm, zic, pentru că seara tot acasă ne găsește, fără măști.