răftuleţul de vineri (II)

Overlap. Taxiul înaintează pe bulevardele aglomerate, pe sub reclamele luminoase de pe faţadele blocurilor. Staţiile de autobuz sunt pustii. În maşină miroase a vanilie şi cântă Chicane. Overlap. În rest, tăcere. Profilul din faţa mea se reflectă, odată cu felinarele, pe fereastra din faţă dreapta. Ştiu fiecare expresie, fiecare ezitare, nu-mi mai rezervă nici o surpriză. La rându-i, verifică prin oglinda retrovizoare să nu dispar. Unde aş putea să fug?
Suntem prinşi în taxiul-cuşcă, cerberul ne însoţeşte în noaptea nesfârşită. Revin în prim-plan amintirile glisate în absenţele din ultima vreme. Mă mir că le mai pot vedea. Aştept să le cureţe cineva, nu am destulă forţă să acopăr singură goliciunea obscenă a Prinţului Fericit. Aşa o să dispară şi cel pe care l-am reinventat, ciugulindu-i nepăsarea din palmă şi dând culoare profilului său îmbătrânit.

Doar avem o înţelegere..., îmi şopteşte umbra de pe fereastra din faţă dreapta. O înţelegere de care-ţi aminteşti de câte ori vrei să renunţi. De-aia revii şi faci ce-ţi spun... Dacă nu mai vrei, poţi să zici. Dar n-ai curaj, ştiu asta... O să te tot întorci, până nu vei mai avea la cine...

Îi spun nu şi închid ochii. Simt cum suflă vântul prin cochiliile noastre uscate, umplându-le cu nisip. În sfârşit, mă simt acasă.

Fără îndoială, a fost o călătorie lungă cât viaţa mea.