răftulețul de vineri (VII)

Azi vrem să fim coloraţi. Să bem cafea la ibric în încăperi joase, mirosind a scorţişoară, să alergăm pe o câmpie udată de ploaie, plină de căpiţe de fân tari şi aromate. Ploaia curge în steşini spre pământ, frigul ne pătrunde-n oase, calmul celui de lângă tine te linişteşte un pic, doar până la următorul nor de furtună pe care-l veţi întâmpina.
Vorbesc puţin, privesc mult, întind mâinile ca să mă conving că e real totul. Realitatea însă mă ajunge din urmă şi îmi face semne disperate cu sufletul precum odinioară Matei, când îşi analiza tristeţea.
Mă întorc pe urmele ultimului sacrificiu pe care l-am făcut şi-mi spun: hm... doar atât? Dintr-o poză veche desprind amănuntul care (mă) justifică. Oamenii găsesc foarte uşor motivaţii pentru slăbiciunile proprii, îmi spun. Dacă am face excepţie, am fi geniali.