răftulețul de vineri

S-a făcut în sfârșit liniște. No alarms and no surprises, îmi cântă Thom Yorke în fiecare dimineață, când deschid fereastra camerei și mă simt de parcă aș fi la munte. A început să-mi placă singurătatea în care eu dau tonul, eu îmi stabilesc granițele, eu decid cine intră în spațiul acesta privilegiat. Cu puțin timp în urmă îmi doream mult să se întâmple ceva, să se coloreze într-un anume fel orizontul acestor dimineți singure. Nu s-a întâmplat după cum mi-am dorit și poate e mai bine așa - căci nu întotdeauna ceea ce îți dorești e și bun pentru tine...
Astăzi am simțit pentru prima oară că e liniște. Că nu am pentru ce să lupt, că darurile vin atunci când nu te aștepți, că încăpățânarea e un lucru rău. Silence, no surprises, continuă Thom Yorke. Sunt sigură că la capătul acestei renunțări se anunță ceva de bine. Ce-aș fi vrut, totuși, este să nu se fi plecat așa din viața mea - la miezul nopții, pe o alee lăturalnică, închizând cartea boțită de-atâta citit, ca și cum am fi învățat-o amândoi pe dinafară. Nu se poate pleca altfel din viața unui om, când nici n-ai intrat bine în ea. Plutești la suprafața lucrurilor ca pe oglinda unui lac, aduni din mers ceea ce-ți trebuie, arunci ce nu mai ai nevoie și te trezești, într-o bună dimineață, cu sufletul ușor, mântuit de toate nevoile. Singurătatea nu te apasă, puținele cuvinte ajung pentru ce n-ai de zis. În rest, ești liniștit. Ziua de ieri nu mai există, cea de azi se târăște încet spre final, ziua de mâine va veni. Tot ce se poate. Mi-ai spus că nu-ți plac oamenii resemnați, dar culmea este că ești cea mai bună ilustrare a unui astfel de om. Nu discut cunoașterea limitelor aici, ci renunțarea voită la ceea ce te-ar putea scoate din starea de nemulțumire în care te complaci. Asta e resemnarea. Eu nu mă resemnez, n-am făcut-o niciodată, tocmai din cauză că sunt un om optimist. Prea optimist, pentru gustul unora. Și când se lovesc de chestia asta, dispar. Nu avem prea multe lucruri în comun, dacă avem ceva...