răftuleţul de vineri (XI)

Pentru a avea parte de amintiri, cred că e necesar să ai curajul/ disponibilitatea de a reţine ce trăieşti. Când zic reţinut, nu mă refer la mecanismul simplu al memoriei, care înregistrează oricum fapte, oameni, date, locuri. Mă refer la emoţie. Când reţii cu inima o întâmplare e cu totul altceva decât atunci când o "clasezi" în minte cam aşa: mi-a adus mulţumire? am câştigat ceva din asta? cu ce m-a făcut mai bun? Ăsta e calcul, e raţionament, e pragmatism. Nu încerc să "anihilez" punctul ăsta de vedere - cel pragmatic - doar că mi se pare... foarte puţin, foarte limitat.

Curajul/disponibilitatea de a reţine ce trăieşti, inclusiv curajul apropo de propria persoană, presupune o responsabilitate, presupune să poţi empatiza cu cei din jur, fără a lua numai ce-ţi convine ţie, pe moment, din ce se petrece. Aici nu există nuanţe, nu există amânări. Se întâmplă sau nu se întâmplă. Punct.

Printre cunoscuţii mei există şi un om fără amintiri, în sensul descris mai sus. Povesteşte mai ales întâmplări din trecut şi te face să râzi cu poftă, pentru că are haz. Însă poveştile ajung să te obosească la un moment dat, pentru că toate sunt spuse la persoana I şi în ele nu "strălucesc" alţi protagonişti, în afara celui care vorbeşte. Tot ascultându-l, îmi aminteşte de un fus de pe care se desprinde lâna încet-încet, până când nu mai rămâne decât băţul/osul gol, alb, curat, fără nici o urmă, fără nici o emoţie. Dacă ea există, totuşi, înseamnă că e vârâtă undeva, foarte înăuntrul lui, şi nu prea are şanse să se arate la lumină. De unde şi oboseala, plictisul, fără-de-amintirile pe care acest om le serveşte cui vrea să-l asculte sau, mai exact, cui se întâmplă să-l asculte.