de_ra_ieri tomitane

Stăm pe vârfuri în faţa miracolului
Şi întreţinem o camaraderie aparentă.
Iar tu stai lângă mine
Ca să nu-mi mai fie urât când rămân singur.
Am nevoie de spectatori
Pentru a-mi auzi inima bătând.
Dacă ei mor, mor şi eu.
Aruncă-te, spuse bărbatul cu ochelarii rotunzi
Săltând cu o idee fereastra certitudinii.
Zece moduri de a evita plictiseala?
Luaţi o ro(a)bă romană
Sau o togă?
Şi alergaţi pe străzi recitând din Ovidiu.
Lăsaţi soarele să vă bată pe umeri!
Iată divorţul de rutină!
Eu fug de ea pentru că mă înspăimântă
Şi stai AŞA un pic
Nu dispera încă
Mai am un vers
Îl auzi?
Sunt aici
Mă pregătesc de asalt
Şi ah, piciorul ăsta beteag!
Şi soarele, da, soarele
A aterizat un gili la mine în braţe
Poate şi o gilda
Rămâne să ne consultăm
Să raportăm la bază
Şi muza în rochie albă
Şi o altă muză
Şi chiar şi a treia...
Şi cine tot face poze?
Ovidius sunt eu, ah eu!
Eu! Eu! Eu!

La Cazino, multe ore peste „trecute fix“, soarele a făcut singur saltul, miroase a lacrimi arse şi a nelacrimile lui Ovidius, şi grafitti-ul ăsta cu iz de cavou proaspăt săpat prea devreme sprijinit de un alt cavou... Am fost aniversaţi, aplaudaţi, fotografiaţi şi acum scapă cine mai poate din purgatoriul ăsta! De la Catedrală, o nuntă coboară pe chei, altă nuntă aşteaptă la rând după colţ să se încheie înmormântarea cu gardă de onoare şi onor dvs., şi soarelui, încă o dată, zic!