cărţile de joc

Ultima oară când l-am văzut, părea sfârşit, n-avea chef de poveşti. Sprijinit de spătarul scaunului înalt, domnul Gray fuma tacticos şi-şi potrivea paharul aproape de muchia mesei. Se juca şi zâmbea de unul singur, ca pentru sine. Părea că se gândeşte totuşi la ceva şi încercam să ghicesc la ce, dar nu-i tulburam tăcerea. Ochii i se mişcau încet, de la stânga spre dreapta, ca şi cum ar fi citit ceva.
L-am privit atent. Nu citea, fila nişte cărţi de joc. No para juzgar, solo para jugar, cum s-ar zice. Iar cărţile de joc aveau chipuri, trăiau. Acolo, sub ochii noştri, lângă paharul de vin, lângă carneţelul pe care el îşi explică teoriile. Erau oameni, le zăream feţele în lentilele ochelarilor domnului Gray. M-am văzut inclusiv pe mine cum zâmbeam complice, fără a înţelege nimic din tot ce ascultam şi din ce se întâmpla. De ce tăceam cu toţii?! Ce-ar fi trebuit să se întâmple şi nu se întâmpla? N-am aflat nici azi, dar mi-au rămas în minte chipurile lor, la fel de zâmbitoare ca şi al meu.