dispariția

Oamenii nu aveau nici o pretenție: nu trebuia să le gâdile orgoliul, nu trebuia să-i încânte cu nimic, ci doar să existe din când în când în preajma lor, cu zâmbetul lui cinic. Îl recunoșteai ușor printre miile de trecători care umpleau bulevardele orașului. Era un om ca toți ceilalți, poate chiar mai banal decât ei, și totuși nu înceta să fie diferit. Așa spunea Oglinda, așa era domnul Gray. Așa spunea și-n ziua în care a dispărut. N-a mai răspuns la telefon, nu a mai apărut în locurile în care obișnuia să fie văzut. Primul care a observat a fost prietenul lui cel mai bun, după mai bine de o săptămână de absență fără nici un semn. Domnul Gray mai călătorea, dar întotdeauna spunea pentru cât timp. De data asta, nu anunțase pe nimeni. L-au căutat prin spitale, pe listele de zboruri din aeroporturi, pe sub podurile din oraș. Nimic. Parcă-l înghițise pământul. Domnul Gray era, însă, mai aproape ca niciodată. Nu plecase, doar se ascunsese. Dacă vor, o să mă găsească, și-a spus el. Se juca.