100 de minute

Cam atât durează un vis. Ştiu asta pentru c-am trăit înlăuntrul lui. Nu prea se poate explica, poţi doar să agăţi explicaţia cu o săgeată şi s-o orientezi chiar spre sufletul nălucii, distrugând-o înainte să te consume până la ultima respiraţie. Mi-e capul greu, mi-e somn şi mi-e frică să mă întorc la ale mele, pe care le-aş găsi exact acolo unde le-am lăsat cu cele 100 de minute în urmă, câte au trecut de când m-am căţărat în copacul ăsta ca să văd răsăritul de soare ce se-anunţă abia poimâine. N-am răbdare, nu mai vreau răsărituri de felul ăsta, cotite printre blocuri, aduse din condei de imaginaţia mea, pentru că am o imaginaţie prea bogată pentru o femeie, dar nu şi suficiente resurse ca să transform tot ce-mi imaginez în realitate. Cineva ar spune, desigur, lasă-te de fumat (ca să ai mai multă energie). Însă ştiu că nu fumatul e problema. Nu a fost şi nu va fi. E vorba de o rotiţă care a rămas nereparată mulţi ani. Pentru asta îmi trebuie încă 100 de minute şi nu o voce, ci un om.