atletism sufletesc

În timpul dispariţiei sale, domnul Gray a fost atent doar la transformare. Atât de atent, încât se trezea abia la prânz şi îşi mângâia protector motanul bătrân, făcându-l să toarcă îndelung. Era clipa lui de visare şi de răsfăţ lângă prietenul centenar care-i semăna foarte bine. Duetul lor era de neînţeles pentru cei care într-un moment sau altul – domnul Gray era foarte atent la momente – se perindaseră prin casa pe care o moştenise de la părinţi. Nu mai rămăsese din ea mare lucru, însă erau suficiente amănunte care să invoce o glorie apusă. Crepusculară e descrierea care i s-ar potrivi cel mai bine casei domnului Gray. Dispăruse de acolo, dar de fapt nu plecase nicăieri. Îl convinsese pe motan cu o ofertă de nerefuzat – să se întoarcă în timp câţiva ani, nu foarte mulţi, pe vremea când erau încă tineri şi în putere şi să le arate oamenilor ce-nseamnă atletismul sufletesc. Numai că aşa ceva nu se poate, în lumea banală în care trăim. Timpul nu se-ntoarce, ca un ceas stricat. El curge.