răsăritul (IV)

S-a insinuat pe fereastră trezindu-mă dintr-un somn lung, fără vise. Era ca unul din răsăriturile copilăriei: prudent şi discret, tăcut şi neaşteptat. Aş fi vrut să mai rămân în "geana" de lumină pe care-o simţeam pe obraz încă o zi, încă două, până mi-ar fi dispărut oboseala. Zgomotele oraşului erau atât de departe încât nu auzeam nimic, nici măcar frunzele copacilor "tulburate" de vânt. Mă gândeam la drumul pe care-l făcusem până aici, la felul în care priveam în oglindă dimineaţa fără să mă ruşinez, mă întrebam de ce mi-era ruşine atunci. Am înţeles abia mai târziu, după o săptămână, de unde venea şi de ce era prezent acest sentiment. Atunci n-am putut face nimic, n-am putut şterge nimic. Am mai luat încă o pastilă şi încă una, până când dulceaţa a devenit de nesuportat.
Era, încă, răsăritul aşa-cum-doream. Ce urma - aveam să aflu.