către nimic

Motanul se lăsase convins de stăpânul său pentru că-l iubea. Îi plăcea să-l trezească dimineaţa dându-i un ghiont cu botul, să observe cât de greu se urnea spre serviciu, făcând mult mai multe „ture” prin casă decât era necesar. Isprava asta cu întorsul în timp, cu pititul într-un ungher temporal în care să nu-i observe nimeni, i se părea o idee proastă. Stăpânul meu a dat în mintea copiilor, a decretat el ridicând dojenitor lăbuţa în dreptul ochilor. Motanul greşea, ce se întâmpla cu domnul Gray era mult mai simplu: îmbătrânea şi poate-i părea rău. Încă nu cobora pe panta nimicului, nu se apropia de moarte, dar nici nu mai avea prea mult. Totul depindea de cronometru: dacă nu stăteau cât trebuia, nu recuperau mare lucru. Dacă zăboveau prea mult, riscau să moară amândoi. De aceea căuta domnul Gray sânge tânăr. Ca să recapete tinereţea. Motanul era mult mai înţelept: Auzi, tinereţe! Sunt bătrân şi n-am lăsat nici un pui în urma mea, ce să fac cu tinereţea? E prea târziu să aleg altceva!