nici un dubiu

Domnul Gray n-a dorit să se răzbune când a dispărut şi i-a învăţat pe alţii de-ale vieţii. El nu voia să înveţe nimic pe nimeni, era un om obişnuit cu tăcerile lungi, ca şi motanul său cu orele-n care torcea fără şir. Era un motan trist, dependent... Domnul Gray era doar un om foarte singur, pentru că el alesese asta. Nu era de mirare că la vârsta lui era-n continuare burlac. Şi când a dispărut la fel a fost – şi-a reafirmat singurătatea. Nici o supărare şi nici o greutate. Cei care i-au simţit lipsa au greşit, pentru că domnul Gray nu era un om pe care îl găseşti a doua zi pe-aproape. Rostul lui era să călătorească, să prindă „poşta” următoare, ca în romanele ruseşti. Dacă ar fi stat locului, ar fi murit. Accesele sale de furie simulată, nervii timpurii, tăcerile ticluite cu meşteşug, privirile peste umăr sau peste ochelari, chiar şi amanetarea dimineţilor când nu mai putea vorbi de oboseală, cursa nebună spre nimic... toate-l defineau şi totuşi nici una. Pentru că era omul-oglindă...